Când m-am apucat de arabă, s-au adunat prietenii ca la priveghi. Nu pricepeau şi pace:

- ?

- Ca să înţeleg instrucţiunile de asamblare, le răspundeam mestecând în trinitrotoluen…

… Între timp m-am rătăcit printre consoane, stau la rădăcina cuvintelor ca la umbra tamriscului. Din când în când, nu mă pot abţine şi privesc spre ţara mea: table mari de şah. La ce le-or folosi? m-am întrebat. Pe urmă am înţeles. E de fapt un fel de şah pe şpăgi. Sunt arestări cu toptanul, România seamănă zilele astea cu un imens vorbitor, în care pionii de după gratii vin să-şi comunice revelaţiile tardive, dându-şi în gât turele de binefăcători.

Mi-am amintit de şahul feeric. Se joacă în Orient, cu mult entuziasm. Nu e cu cai, ci cu cămile. De fapt e cu câte piese vrei, pe care le mişti după cum te pocneşte inspiraţia, ai voie să trişezi - dacă nu te poţi abţine, iar când pierzi întotdeauna câştigi. Trebuie să mă credeţi pe cuvânt, e un joc minunat, care se joacă fără încrâncenare.

Închid parantezele. Revin la actualitate. După ce le-a încercat pe toate - (să câştige simpatia americanilor şi a vesticilor declarând că îl ameninţă Al-Qaeda, să declare război propriului popor, să-şi anunţe din vreme martiriul, să-şi deschidă şi să-şi închidă umbrela) - dacă îl vor părăsi şi corpurile de armată care îl mai slujesc, regimul lui Gaddafi ar trebui să se prăbuşească în 48 de ore. Estul ţării e în mâinile protestatarilor. Mustafa Abdel Jalil, ministrul demisionar al Justiţiei, a încropit la Benghazi un guvern interimar. Din ce în ce mai multe triburi trec de partea poporului. Au făcut-o deja şeicul tribului al-Zuwayya din oaza Jikharra, şeicul tribului El-Mjabra din oaza Jalu, şeicul tribului al-Awajila din oaza Awjila. În deşertul puterii pe care îl traversează, Gaddafi are din ce în ce mai puţine oaze.

Spre deosebire de cinicul său fiu, Sayf Al-Islam, Mu