Într-un târziu, m-am aşezat, obosită, pe colţul rece al canapelei maronii. Mâinile îmi frigeau a ceai de mentă, iar buzele, mult prea uscate de gerul care-n necaz mă-ngheţase, începeau să prindă culoare, încet, încet, sub aburii uşor amărui.

Oraşul meu orizontal mă aştepta, cu porţile larg deschise, ca-n fiecare seară… În lumina târzie a veiozei, mi-am încredinţat ochii, pe negândite, unui volum de Max Blecher. Inimi cicatrizate.

Ernest plecă să mănânce. Un vânzător de ziare intră în sală şi începu să distribuie pe la mese jurnale şi reviste. Bolnavii deschiseră foile să cetească. Masa se sfârşise şi brancardierii veneau acum să ia pe rând cărucioarele în grădină. Emanuel, de când văzuse pe bolnavul care umbla aruncând din picioare, era cuprins de o cumplită tristeţe. Privea cu o mare strângere de inimă cum oamenii de serviciu împingeau cărucioarele. Contrastul acesta între a duce o viaţă aproape normală (a ceti ziarul, a lua masa într-un restaurant împreună cu alţii, a fi îmbrăcat) contrastul acesta între a fi un om ca toţi oamenii şi totuşi a zăcea împrizonierat în ghips cu oasele cariate de tuberculoză, iată ce era dureros şi trist în această boală. Paradoxul consta în a exista şi totuşi în a nu fi “cu desăvârşire viu”…

Ieşi buimăcit din sală. În urma, lui conversaţiile şi zgomotul continuau pline de animaţie.

(…)

- În fond, pentru mine personal, boala nu mi se pare chiar atât de îngrozitoare… spuse Emanuel lui Ernest, în timp ce aşteptau în odaie să li se anunţe venirea trăsurii. Am avut întotdeauna în mine un fond de lene care se găseşte acum pe deplin satisfăcut, continuă el. Îmi întind oasele pe căruţ, mă odihnesc admirabil, mă simt foarte bine… şi n-am nicio dorinţă să umblu… Cred că dacă m-aş ridica, durerile s-ar înfige din nou în spate necruţătoare. Un singur lucru mă chinuie… Tatăl lui care stătea pe pat şi cetea în