Am ieşit în lume prin cutia Pandorei. Am debutat cu un articol despre vălul musulman şi îmi amintesc cu aceeaşi emoţie după amiaza respectivă, când am intrat pe platformă şi erau deja o mulţime de comentarii în coada articolului. Eram criticată sau aprobată, dar eram citită, iar sentimentul de a fi ascultat pentru mine e unul de neegalat. A urmat o perioadă în care simţeam nevoia să scriu, scriam mult, aproape câte un articol pe zi, iar pofta de scris venea pe măsură ce vedeam că mi se oferă un feed-back, de multe ori negativ. Adevărul că în vremea aceea am abordat chestiuni sensibile, probabil fără tactul necesar, cu prea multe pasiune şi prea puţin echilibru. De multe ori mi s-a reproşat asta obraznic, am ripostat şi eu, uneori cu gentileţe, alteori agresiv, uneori cu sânge rece, alteori cu naivitatea specifică vârstei. Într-un fel pe Pandora mi-am făcut ucenicia în comunicare. Am învăţat să negociez cu incomodul, să pun degetul murdar pe rană şi apoi să încerc să o dezinfectez. M-am enervat de multe ori din cauza unor atacuri gratuite, dar îmi trecea repede. Mi-am zis de multe ori că trebuie să renunţ, dar m-am întors de fiecare dată, de dragul dialogului. Aşa cum era el, cu bune şi cu rele, pe mine m-a întărit. Am învăţat să răspund durităţii cu duritate, nefiind deloc obişnuită cu aşa ceva înainte.

Despre sistemul nou implementat ce pot să spun? Mă întreb dacă comentariile celor anonimi vor ajunge unde trebuie. Nu ştiu dacă toate autoarele vor avea timpul necesar să se uite peste ele şi să le aprobe, de exemplu. Administrarea comentariilor nu e un lucru tocmai uşor. Eu am încercat de fiecare dată să răspund tuturor şi asta necesită şi timp şi răbdare şi uneori, nervi de oţel. Ca să nu mai zic de căutatul comentariilor prin spam sau prin categoria în aşteptare. Şi sistemul vechi îţi oferea posibilitatea de a şterge comentarii sau de a le edita, eu am fă