Încă cu mult înainte de a începe Congresul UDMR a fost declarat drept unul istoric. Dar cum motivele pentru care era declarat astfel nu erau deloc istorice, ci cât se poate conjuncturale, rezultatele congresului UDMR nu puteau să nu provoace un fel de decepţie de conivenţă. În fond, Congresul UDMR a fost, în primul rând, o simplă afacere de familie. Problemele de viitor ale formaţiunii maghiare privesc, în special, relaţiile sale cu opoziţia politică maghiară din Transilvania reprezentată de Partidul Civic Maghiar condus de Szász Jenő şi de viitorul Partid Popular Maghiar din Ardeal structurat în jurul lui Tőkés László. Dar, pentru prima data în istoria postdecembristă interesul public faţă de un congres al principalei formaţiuni maghiare a fost hiperbolizat din cauza rolului său esenţial în menţinerea fragilei majorităţii parlamentare constituite de Traian Băsescu imediat după victoria sa în alegerile prezidenţiale din decembrie 2009.

Pe de o parte partidele membre ale USL speră că presiunea mediatică asupra UDMR să reuşească să slăbească în viitoarele săptămâni susţinerea liderilor maghiari pentru menţinerea coaliţiei guvernamentală, pe de altă parte PDL încearcă să obţină în continuare prezenţa UDMR în coaliţie în schimbul unor concesii legislative şi electorale importante şi greu de refuzat. Declaraţiile lui Kelemen Hunor, al cărui discurs electoral s-a structurat în jurul a doi termeni cheie, previzibilitate şi raţionalitate, nu lămuresc deloc situaţia. Căci, dacă noul preşedinte UDMR, ales fără emoţii ca lider al formaţiunii, a anunţat rămânerea în coaliţie, a pus totodată şi condiţii: semnarea unui nou protocol de colaborare între PDL şi UDMR care să conţină termene precise de realizare a obiectivelor pe termen scurt ale UDMR, în primul rând a votării legii minorităţilor şi a reîmpărţirii regiunilor de dezvoltare economică. Ori, în legislatura trecută PD