Ca redactor-şef, dar şi ca om al Cetăţii, am urmărit cu atenţie dialogul la distanţă Dinu Patriciu – Andrei Pleşu, purtat în zona de opinii a ziarului „Adevărul“.
Am remarcat pasiunea pusă de cei doi în a livra cititorilor argumente cât mai convingătoare. O primă constatare: la capitolul pasiune a dominat Dinu Patriciu, la argumente a fost imbatabil Andrei Pleşu.
Am auzit mai multe voci, aproape impacientate: ce se întâmplă acolo, la voi, se ceartă editorialiştii între ei?! Mai să mă înduioşeze grija unor confraţi faţă de liniştea care ar trebui să domine paginile ziarului „Adevărul"... Alţii, pe la televiziunile gălăgioase, au jubilat: se ceartă Pleşu cu Patriciu!
Şi au livrat citate când dintr-unul, când dintr-altul.
Regret că trebuie să-i dezamăgesc şi pe cei îngrijoraţi, şi pe entuziaşti: o dispută de idei nu este totuna cu o ceartă. Diversitatea de idei nu este o slăbiciune, ci o calitate a unui ziar. Unanimitatea părerilor e calea cea mai sigură spre moartea presei. Din păcate, în redacţiile din România avem prea puţină diversitate şi prea multă isterie. Prea puţine dileme şi prea multe certitudini.
„Adevărul" are şansa de a se prezenta în faţa cititorilor nu doar cu subiecte dintre cele mai diverse, ci şi cu opinii dintre cele mai variate. De aceea, şi celor ce aplaudă sau incriminează ultimele două texte ale lui Patriciu, „Turma şi iertarea" şi „Anti-melancolii" („i-a tras-o lui Liiceanu!"), şi celor ce aplaudă sau incriminează ultimul articol al lui Pleşu, „Melancolii" („i-a tras-o lui Patriciu!"), le transmit un mesaj: ca redactor-şef, sunt bucuros că „Adevărul" a găzduit cele trei texte!
Mi-ar fi fost ciudă să le fi citit în alte ziare.
În aceeaşi logică, am publicat fără obiecţii articolul tăios al lui Ion Cristoiu la adresa lui Cornel Nistorescu, pe cel în care Nicolae Manolescu îl acuza pe Io
