Am început, la un moment dat, să citesc textele de pe VoxPublica. Am acolo publicişti preferaţi. Nu vă voi spune cine sunt ei, dar vă spun că de când sunt pe Pandora’s n-am mai avut când să-i citesc. Apoi, la începutul primăverii trecute, întrând eu pe VoxPublica, văd Pandora’s. N-am ştiut ce e aia, dar am vrut să văd. Era chiar la începuturi. Am citit câteva texte. Unele mi-au plăcut.

Şi uite cum, de fiecare dată când voiam să văd ce-au mai scris preferaţii mei, ajungeam aproape invariabil să citesc texte de pe Pandora’s. A venit şi clipa în care am început să caut direct această platformă. De multe ori mi-a părut foarte bine că am ales să citesc textele de aici. Acum trebuie să vă spun că pe unele le-am mai şi frunzărit. Şi o să vă mai spun că sunt un cititor foarte incomod. Dar foarte. Arareori mă poate mulţumi ceva. Există şi reversul. Niciodată nu mă mulţumeşte ce scriu eu. Dar niciodată. Numai că s-a mai dus din frică. Nu mult, nu suficient de suportabil, dar hai să zicem că am din când în când puseuri de curaj nebun şi atunci închid ochii şi dau publică, lucru ce s-a însoţit de cele mai multe ori cu palpitaţii. Uneori, mai rău de-atât.

Acum cincisprezece ani lucram în televiziune. Un om care a format şi propulsat câţiva oameni valoroşi în domeniu mi-a propus să intru pe sticlă. Am refuzat înainte să apuce să-şi termine propunerea. A fost uluit, spunându-mi părinteşte că sunt mulţi în stare de multe pentru aşa ceva. M-am scuzat, am mulţumit şi i-am zis că nu e pentru mine. Că mie mi-e tare confortabil să fiu nimeni în drum şi plin de praf şi să nu trebuiască să mă uit în jur dacă râd în hohote sau dacă gesticulez. A fost uimit, dar a zâmbit, mi-a spus că înţelege, adăugând că nu mă voi mai întâlni vreodată cu o asemenea oportunitate. Iar eu vă spun acum aşa: dacă aş avea azi douăzeci şi doi de ani din nou, aş lua aceeaşi decizie şi la fel de rapi