Foto: Nicolae R. Dărămuş La câteva zile după valul tsunami din 26 decembrie 2005, am auzit la radio interviul luat unor români abia sosiţi de la Phuket din Thailanda, unde fuseseră "să îşi facă" Sărbătorile. Scăpaseră vii ca prin urechile acului, fiindcă nu fuseseră în zona proximă plajei. După grai îmi păruseră cam de prin Ardeal, de "acasă" de la mine adică, iar după felul în care se exprimau, se arătau a fi nişte "precari cu posibilităţi". Povesteau nu atât despre grozăvia pe care o evitaseră întâmplător, ci despre faptul că ei merg des în astfel de concedii, dar că "aşa ceva" nu li se mai întâmplase. Erau aşadar nişte obişnuiţi ai aeroporturilor, avioanelor, hotelurilor şi plajelor îngrădite, nişte clienţi permanenţi ai locurilor exotice.
Nu se aflase în spusele lor nici o frază mai de Doamne-ajută, nimic de reţinut – nici măcar nararea vreunei scene sugestive – dacă nu din clipele coşmareşti ale prăbuşirii oceanului peste oameni, măcar din acalmia, poate, şi mai de coşmar, a mortalei linişti de după, căreia îi fuseseră martori. Fireşte, nu asistaseră la ea dând o mână de ajutor muribunzilor, scoţând supravieţuitori de prin ruinele jilave şi nici cărând morţii extraşi din nămol. Îşi strânseseră catrafusele oripilaţi de spectacol şi de mirosuri şi erau mulţumiţi că cineva se ocupase de ei: îi transportase la aeroport şi de acolo, "pachet", în România. Bineînţeles că nu au scăpat ocazia de a spune că experienţa nu i-a speriat, că a fost o întâmplare şi că vor continua să meargă în astfel de vacanţe – tirade banale, ca, de altfel, toate cele rostite de ei până atunci.
Când vestea dezastrului de la Banda Aceh şi Phuket a ocupat pagina întâi a ştirilor, era a doua zi de Crăciun. Ştiu că gândul îmi zburase atunci la seninul fără veşti, dar cu "O ce veste minunată!", trăit ani la rând în Sebeşel, satul bunicilor. Trecuse ceva vreme şi "Mais où
