Nimeni, nici profesorul cel mai sadic, nu are dreptul sa-i umileasca pe studenti. Sint, de ani buni, profesor. Pentru acest motiv, un articol precum acela de vineri, dedicat severitatii unor profesori ("Student pus sa ceara un cinci in genunchi"), nu poate ramine fara un comentariu personal. Constat, inainte de orice, ca articolul insusi e ambiguu. Pe de o parte, isi propune sa infiereze severitatea inumana a unor dascali contemporani cu noi, pe de alta, deplinge faptul ca invatamintul superior a devenit astazi un soi de azil pentru toti adolescentii trindavi din Romania. Pe de o parte, articolul critica exigenta necrutatoare, pe de alta, spune ca e necesara, dar imposibila. Care e adevarul? Sa le luam pe rind. Nu se poate invatamint fara exigenta si ierarhizare. Chiar nu e cu putinta. De aceea nu exista o singura nota la catalog, ci zece note incepind cu rarissimul 1. Un student care stie de trei trebuie sa ia exact trei, un student de noua trebuie sa ia noua. Pare simplu, dar nu e. In cazul profesorilor foarte exigenti si deveniti legendari pentru exigenta lor (ca sa folosesc o expresie din articol), studentul stie de sase, dar primeste trei. Stie de opt, dar primeste tot trei. Profesorul exigent nu e exigent pentru ca insasi meseria lui ii cere sa fie exigent (si nu milostiv), ci este exigent - exagerat de exigent! - pentru ca e, in sinea lui, un sadic care si-a ratat vocatia. Am cunoscut, ca student, si dintre acestia. Imi aduc aminte de un profesor de Psihologie generala, care avea darul de a privi prin tine, de parca ai fi fost din sticla. Nu avea nici o traire omeneasca, nimic uman, vorbea metalic ca robotii, se uita in gol. Avea ochii sticlosi, chipul inghetat, cautatura rece si rea, ca in cazul ofiterilor SS. Profesorul stia neindoielnic materie (redactase un curs excelent de Psihologie diferentiala), dar nu stia sa-si faca iubita materia. Era frigid si, des