Avea şase ani şi era încălţat cu nişte tenişi albaştri. Încăţările uzate apar şi-n fotografia pe care a făcut-o, cocoţat pe-o masă albă, când a ajuns la orfelinat. E slab, trist şi ţine mâinile pe lângă corp, milităreşte. Buza de jos îi tremură a plâns. Un copil găsit pe stradă.
"Purta un fes roşu cu alb, haina de elev, pantaloni raiaţi de culoare maron". În poză apare într-un tricou alb, cu gura lărgită de-atâta purtat. Tricou rămas de la alţii. Nu-şi mai aminteşte exact cum s-a pierdut.
Au trecut de-atunci 23 de ani... "Ţin minte că m-am pierdut de tata. Eram într-o gară, iar eu m-am urcat într-un tren şi îl tot căutam, dar nimic". Nu mai ştie în ce oraş era gara, poate Ploieşti... Trenul l-a dus departe de casă, iar pe 1 martie 1988 cineva s-a împiedicat de el în faţa unei policlinici din Tecuci şi l-a dus la miliţie. Era bolnav, aşa că a stat internat câteva zile într-un spital.
Pe 17 martie 1988, a fost dus la casa de copii. Ştia să spună cum îl cheamă: "Bălaşca Gabi", nu Gabriel, cum era trecut în certificatul de naştere, ci aşa cum îl strigau părinţii, surorile şi bunicii lui. Ştia cum îl cheamă pe tatăl lui – Ghiţă, nu Gheorghe, cum figura în buletin. Ştia că tatăl lui lucrează pe o macara şi că mama, Genoveva, mătură scările la un bloc. Ştia că are două surori, Cristina şi Irina. Însă tot ce ştia nu i-a ajutat la nimic. Nimeni n-a fost în stare să-i găsească părinţii, iar el a rămas în orfelinat şi a început să fie nesigur pe tot ceea ce încă mai ţinea minte. "Ştiu un singur lucru: că băieţii cu care am trăit (n.r. - la Casa de Copii) îmi spuneau că vin de undeva, de la ţară, că vorbeam ca oamenii de la ţară", povestea Gabriel, în urmă cu câteva zile, pe mess.
În 1988, părinţii lui, Ghiţă şi Genoveva, se despărţiseră. Femeia s-a mutat cu copiii la părinţii ei, într-un sat din Iaşi. Pe cei mai mari, Gabriel şi Cr
