În anul 2004 am fost rugat de ZF să scriu un scurt comentariu despre cum mi-aş dori să sune o analiză făcută despre România 6 ani mai târziu, în 2010. Eram conştient de la bun început că voi desena o situaţie ideală, care are şanse minime să se împlinească, dar nutream speranţa că măcar o parte ar putea avea şanse de reuşită.

Alegerile din 2005 au adus, conform alternanţei la putere deja tradiţionale, o nouă schimbare menită să alimenteze aşteptările românilor. Din păcate, reformele au trecut pe locul doi în faţa disensiunilor interne ale coaliţiei, care au sfârşit prin a produce un guvern minoritar care, chiar de ar fi vrut, tot nu avea cum să continue reformele necesare în România. Premisele erau create, România fiind, pentru prima dată după o lungă perioadă de timp, pe propriile picioare, scăpată de încorsetările FMI-ului. A fost o perioadă cu rate de creşteri înalte şi în care investiţiile străine directe au transformat România într-unul dintre campionii regiunii. Din păcate, în loc ca acestea să devină atuuri pentru a reforma sectoarele neperformante într-un mod mai puţin dureros, ele au ajutat la mascarea şi la finanţarea unor tendinţe divergente şi nesustenabile evidente: creşterea numărului de asistaţi social în raport cu cel al angajaţilor, creşterea pensiilor

într-un ritm mult mai accelerat decât al salariilor, creşterea salariilor peste rata productivităţii, continuarea pompării de bani în firme de stat nerestructurate şi neviabile şi aşa mai departe.

Peste aceste tendinţe s-a suprapus boom-ul creditelor bancare, care nu a făcut decât să crească deficitele externe şi, în final, să contribuie şi ele la supraîncălzirea economiei. Cu toate că toţi indicatorii economici "strigau" că este nevoie de o frână, politica economică nu numai că nu a frânat, dar a apăsat şi mai tare pe accelerator, lăsând deoparte reformarea economică şi morală a si