În străinătate, oricât de român ai fi, se ivesc mereu situaţii în care e mai bine să te dai italian. Sau de altă naţie. Nu că ţi-ar fi jenă, dar e mai bine. Nu cedezi nimic în ce priveşte demnitatea, ba chiar ieşi în câştig. Eu, de exemplu, cu bruma de rusă din liceu mă descurc onorabil ca rus. Dacă anturajul nu-i agreează pe ruşi, pierderea e la ei. Aş fi preferat să ştiu germana, ca să mai vadă şi nemţii cum strâmbă lumea din nas atunci când se fălesc cu nemţia lor.
Un alt motiv pentru care nu mă grăbesc niciodată să zic că-s român e nasul meu de evreu. Eu, unul, sunt mulţumit cu el, dar fiindcă s-au găsit tot timpul încă din adolescenţă nişte tâmpiţi care m-au considerat neam de evreu şi s-au purtat ca atare, mă analizez uneori în oglindă şi ajung la unele concluzii consolatoare. Sunt zile în care am mutră de englez, dar şi altele în care arăt ca un grec sadea. Doar a japonez nu semăn, însă nu-i timpul pierdut.
Într-o dimineaţă, aflându-mă în târgul de vechituri al unui orăşel din sudul Spaniei, mi-am zis că e o vreme perfectă ca să-mi beau cafeaua la soare. De la un timp sunt gata oricând să renunţ la o hoinăreală pentru o cafea bună. Cu numai zece ani în urmă, lucrurile stăteau invers, dar nici aşa nu e rău. La cele câteva mese ale cafenelei din marginea târgului se bucurau de soarele dulce de martie câţiva nordici. Ştiţi doar cum sunt scandinavii: femeile blonde, iar bărbaţii placizi. Femeile de la Mediterana se simt discriminate pozitiv, dacă le priveşti cu subînţeles. Exact pentru aceleaşi motive, americanele se simt discriminate negativ. Există şi o discriminare neutră. La suedeze şi la finlandeze poţi să te holbezi ore întregi şi să nu se întâmple nimic, nici pozitiv, nici negativ. La un moment dat, unul dintre bărbaţi, deşi era ceva mai placid decât ceilalţi doi, şi-a dat seama că mă interesa blonda lui şi m-a întrebat în engleza
