Deşi justifica o importantă remaniere guvernamentală şi voia să le arate francezilor că mai deţine iniţiativa, ca în zilele bune de la începutul mandatului său, ultimul discurs al lui Nicolas Sarkozy a fost şi un mesaj de alertă adresat Europei.
El poate fi rezumat astfel: Franţa a colaborat în ultimele decenii cu regimurile autoritare din lumea arabă fiindcă menţineau stabilitatea şi stopau mişcările islamiste. Cu timpul, ele au devenit regimuri dictatoriale şi încep acum să fie răsturnate de revoltele populare, a căror evoluţie rămâne imprevizibilă. Parisul ia act de momentul istoric şi îşi modifică politica externă în această zonă. Va „însoţi, susţine şi sprijini" toate aceste mişcări, prin intermediul reactivatei Uniuni pentru Mediterana. Cum orice intervenţie directă este exclusă, Franţa (şi Europa în general) vor ajuta tinerele generaţii din lumea islamică să se instruiască, să-şi croiască un viitor etc.
Parisul cere o reuniune de urgenţă a Consiliului Europei care să adopte o nouă strategie faţă de aceste ţări. Va fi, probabil, şi momentul când UE va lua act şi se va pronunţa cu mai multă claritate despre noua situaţie. Deocamdată, ea îl ameninţă cu degetul pe Gaddafi, dar nu-i cere pur şi simplu să plece, cum a făcut Barack Obama. Dacă însă nervosul playboy al Magrebului va bombarda orbeşte oraşele rebele ce i-au scăpat de sub control, o condamnare fără echivoc, ulterioară, din partea UE va fi ca o metaforă ratată.
Între timp, actuala conducere franceză ia măsuri, întărindu-şi ministerele „regaliene" - externele, internele, apărarea. Era şi timpul, cel puţin la externe, după gafele repetate ale precedentei ministrese (până în ultima clipă ea îi propunea fostului regim tunisian trupe franceze specializate în dezamorsarea demonstraţiilor). Sarkozy dirijează abil discuţia spre o dezbatere externă europeană. Şi culmea e că are dreptate: înt
