De câteva zile, bucureştenii pot admira la Muzeul Municipal capitala Austriei, în poze şi cifre. Personal, i-aş fi adus, încolonaţi câte doi, pe toţi consilierii, actualii primari şi pe foştii primari şi să-i bag cu nasul în planşele expuse. Să le spun că măcar dacă 10% din ceea ce văd acolo ar fi făcut, oraşul acesta ar fi arătat cu totul altfel.

Dar ştiu că e inutil. Cum ar ieşi pe uşa muzeului, ar uita tot. Căci sunt maeştri în a uita ceea ce promit atunci când ne cerşesc voturile. Am avut norocul să vizitez Viena. E printre puţinele oraşe europene în care am fost. Şi m-am „îmbolnăvit" pe viaţă.

În primul rând, ca să ajung acolo, am mers pe o autostradă. Nu am văzut o singură dugheană sau gheretă. Piste pentru biciclete sunt peste tot, iar Centrul nu e asfixiat de maşini.

Bulevardele sunt mari şi largi, oraşul e verde, oamenii îşi respectă străzile, trecutul şi viitorul. Se simte o responsabilitate şi o mândrie zidite sub fiecare cărămidă austriacă.

Nu există răcnete, ţipete, şmecherii la volan, golănii la Primărie şi rost de căpătuială la lucrările publice. Şi fiecare îşi vede de treaba lui.

De fapt, cred că asta e cea mai importantă calitate a vienezului. Îşi vede de treaba lui şi treaba lui o face foarte bine.

Ca turist, te privesc cu o răceală aristocratică. Şi cred că au toată dreptatea din lume. La urma urmei, te acceptă în cetatea la care fiecare dintre ei a muncit sute de ani.

La noi, micul Paris seamănă din ce în ce mai mult cu o vedetă ratată a lupanarelor franţuzeşti. Boită strident pe faţă, ca să-şi acopere ridurile, poartă rochii lungi, doar-doar să nu i se vadă picioarele zbârcite. Şi e greu să o faci fată mare din nou, mai ales că mai există clienţi ce poftesc la trupul ei.