Amândoi sunt doi bon viveuri, amândoi împărtăşesc o bucurie a vieţii care nu se rezumă doar la cărţi, ci şi la cele lumeşti, pe care, însă, gustul rafinat, dar şi umorul le scoate din sfera trivialului, amândoi posedă o detentă ironică benefic convertită în autoironie, amândoi sunt nişte moralişti bonomi, fără agurida profetismelor şi iacobinismelor de operetă, dar şi fără sofistica pâsloasă a relativismelor etice, amândoi sunt caragialieni, adică împărtăşesc o mare doză de neîncredere cu privire la cuvintele mari şi gesturile grandioase şi, ceea ce mi se pare esenţial, amândoi ştiu să râdă, un râs foarte neplăcut în urechile bigoţilor sau agelaştilor, cum îi numea Rabelais, un râs plin, şi nu un zâmbet subţire pe sub mustaţă, un râs sănătos. La un moment dat, reformulând o sintagmă celebră, Pleşu se referă la o formă minimalistă de rezistenţă, cea a banalităţii binelui, cu un corolar ironic, care dacă n-ar fi bonomia interlocutorului ar trebui să dea de gândit, şi anume că singura formă reliabilă de samizdat în România a fost procurarea prin orice mijloace a mâncării când nu se mai găsea, ceea ce întoarce deliberat în derizoriu rezistenţa noastră la comunism. Vorbim însă de spirite afine crescute nu pe trunchiul Codului Penal, ci pe cel al cărţilor şi bucuriei de a trăi.

Cred că, şi din cauza aceasta, relaţia dintre cei doi nici nu s-a articulat într-o polemică propriu-zisă, pentru că, în ciuda bonomiei aparente, cei doi mai au un numitor comun, ştiu foarte bine să articuleze judecăţi drastice, este drept, fără nici cel mai mic strop de resentiment.

Dialogul celor doi a debutat cu... Herta Müller şi intransigenţa ei, supusă arbitrajului lui Michnik. Nu ştiu dacă a fost cel mai bun pas, dar el a dat ocazia unei confruntări în oglindă Adam Michnik–Herta Müller. Ceea ce am putut vedea în dialogul dintre Herta Müller şi Liiceanu au fost resentimentele Her