Mai întâi, ele respiră un aer déjŕ vu, ceea ce nu-i deloc încurajator: în 1999-2000, coaliţia de centru-dreapta de la putere l-a instalat pe Mugur Isărescu prim-ministru, pentru a-şi maximiza şansele în alegeri. Rezultatul a fost că CDR n-a mai intrat în parlament, C.V. Tudor a participat la al doilea tur de scrutin, iar PRM a obţinut 20% din voturi. Sigur, se va spune şi că există unele diferenţe importante: de pildă, abandonul subit al lui Emil Constantinescu şi divizarea voturilor la primul tur al alegerilor prezidenţiale între Mugur Isărescu, Theodor Stolojan şi Petre Roman. Cu toate astea, reţeta tehnocratică nu a dovedit că poate fi eficace.
Un partid care se află la putere, dar nu dispune formal de primul ministru, lasă impresia fie că nu are conducători de valoare, fie că e prea divizat pentru a-i urma. În ambele cazuri, de ce ar trebui să-l urmeze electoratul la urne? A pune în fruntea guvernului un tehnocrat echivalează, deci, cu o declaraţie de neputinţă. În plus, când guvernul afirmă acum că ieşirea din recesiune e iminentă (şi probabil că este aşa, dacă nu au loc evenimente internaţionale care să creeze noi dificultăţi), a-l schimba pe şeful său înseamnă a recunoaşte tacit că acesta se înşală sau a greşit. Dacă Boc a scos ţara din recesiune prin măsuri dure, dar necesare, de ce să fie înlocuit? Iar dacă măsurile nu au fost bune, de ce PDL şi Traian Băsescu nu admit acum acest lucru? Aproape cu neputinţă ca partidul să nu încaseze dividendele unei schimbări bruşte de direcţie, care va lăsa toată lumea perplexă, dar va face bucuria nespusă a opoziţiei din USL.
Apoi, nimic nu garantează că Emil Boc, fără a mai fi prim-ministru, ar putea să fie reales preşedinte al PDL. Dimpotrivă, dacă s-ar mai prezenta în competiţie, ar avea toate şansele să fie bătut. Întâi că n-ar mai dispune de atuurile unui prim-ministru, cu cheia la anumite resurse
