Este dificil, dacă nu aproape imposibil, să defineşti fundamentalismul. În primul rând, trebuie spus că termenul a căpătat o încărcătură negativă, are o „presă proastă“, dacă îmi este permisă această expresie, uneori pe nedrept, ceea ce face utilizarea lui problematică. Este un cuvânt cald ca o castană abia scoasă din foc, dar nici nu avem un altul mai bun la îndemâ­nă pentru a-l înlocui. Ne asumăm aşadar riscul de a-l utiliza. Nu putem defini exact fundamentalismul, ce-i drept, dar măcar putem încerca să-i construim o imagine din bucăţi, ca pe un puzzle. Contrar definiţiilor aseptice, de dicţionar (fundamentalismul este un produs al protestantismului american de final de secol XIX opus liberalismului teologic care lua o prea mare extindere în Biserică şi interpretarea Bibliei etc.), fundamentalismul, ca stare de spirit, este vechi de când lumea. Creştinii, evreii şi musulmanii au dezvoltat diverse forme de credinţă militantă, cu scopul declarat de a (re)aduce religia din conul de umbră sau uitare în care ea se găsea din cauza gustului de moment al zilei (rădăcinile adânci ale termenului secularizare vin de fapt din latină şi semnifică dorinţa de a trăi după moda zilei). După unii autori contemporani care s-au ocupat intens de subiect, fundamentalismul n-ar fi decât „o radicală reconstrucţie şi redistribuire a tradiţiei religioase în scopuri nu totdeauna religioase“ (Steve Bruce).

Fundamentalismul nu este, aşa cum multe persoane ar dori să creadă, un arhaism deplasat, apanajul unor indivizi neadaptabili sau o întoarcere nostalgică către un trecut idealizat şi idealizant. Nu este vorba de aşa ceva; fundamentalismele, atât de diverse ca formă, conţinut şi mijloace de exprimare, sunt şi vechi şi moderne, în acelaşi timp, vremurile pe care le traversăm nefăcând altceva decât să le dea un plus de vizibilitate şi de virulenţă. Fundamentalismele constituie o mare