Erich Fromm, psihanalist şi psiholog social, a publicat, în 1942, o carte intitulată Fuga de libertate (Escape from Freedom). Fiinţa umană are nevoie de un tată sever, spune Fromm. Este foarte greu să fii liber, să iei mereu, în mod autonom, decizii privind viaţa ta. În interiorul conştiinţei unui adult rămâne mereu viu un copil; acest copil jinduieşte către un tată, chiar tiranic, chiar odios. Succesul totalitarismului vine din această nevoie de-a da ascultare, de a-i lăsa pe alţii să decidă pentru tine. Fromm şi-a gândit cartea ca o reacţie la hitlerism, care-l făcuse să părăsească Germania, emigrând în Statele Unite. Fromm a aplicat conceptul de fugă de libertate şi la comunism în cărţi posterioare (The Sane Society şi The Anatomy of Human Destructiveness). Dar Fromm, dispărut în 1979, nu a putut consemna ce devine omul posttotalitar, cel care trăieşte în sisteme sociale după ce totalitarismul a căzut. O astfel de situaţie se ivise în Germania postnazistă. Dar hitlerismul a durat doisprezece ani, amintirea democraţiei rămăsese vie în Reichul nazist. Pe de altă parte, Germania a adoptat după război o politică a căinţei, s-a supus denazificării, operaţiei de purificare masivă a conştiinţelor, care continuă şi azi. Totalitarismul comunist a durat mult mai mult: peste şaptezeci de ani în URSS, peste patruzeci în lagărul socialist al Europei Răsăritene. Mentalităţile în aceste ţări, dintre care unele cunoscuseră mai înainte doar o democraţie relativă au fost adânc transformate. Liniştea sufletească pe care o simte omul supus, voluptatea amară a umilinţei, frica pretext nesfârşit pentru a înghiţi persecuţia au creat cu adevărat un om nou.
Să fie limpede: azi nu trăim într-o democraţie de tip tradiţional-burghez; trăim în postcomunism, într-o societate cu reguli speciale, în care fuga de libertate se preface în nostalgia sclaviei. Avem acum un
