Imaginează-ţi că te naşti, te căsătoreşti şi eşti înmormântat în sârbeşte, cu nume sârbesc. Nu ai auzit în viaţa ta de Mihai Eminescu sau de Mihai Vitezul, pentru că la şcoală nu se predă nici abecedarul în româneşte. Toţi eroii neamului de care auzi la şcoală sunt sârbi şi la serbarea de an reciţi poeziile clasicilor sârbi. Nu ştii să scrii ori să citeşti nici măcar un cuvânt în româneşte. La Biserică asculţi slujba în slavonă veche. Radiourile şi televiziunile nu emit un minut în limba română. Bine ai venit printre românii din Valea Timocului, estul Serbiei.
Am străbătut în două zile Valea Timocului şi dacă nu mă opream să vorbesc cu oamenii, aş fi ieşit din Serbia fără să ştiu că acolo trăiesc acum urmaşii dacilor de pe vremea lui Burebista.
Pe o distanţă de aproape 500 de kilometri nu am văzut niciun semn oficial al prezenţei românilor acolo: nu plăcuţe bilingve, nu biserici româneşti, nu ziare, nu şcoli. Nimic. Este un paradox major, pentru că legislaţia sârbă este extrem de generoasă în materie de minorităţi şi oferă grupurilor minoritare toate drepturile necesare păstrării identităţii - educaţie, biserică, mass-media, inscripţii publice oficiale. Nu am văzut nicăieri semne cât de mici care să demonstreze că în Timoc românii beneficiază de această legislaţie.
Zona a fost locuită de traci încă din mileniul 1 î.Hr. Teritoriul este inclus în anii 60 - 44 î.Hr statului dac condus de Burebista, pentru ca apoi să fie cucerit, odată cu Dacia, de către Imperiul Roman. După căderea Romei, Valea Timocului a intrat în Imperiul Bizantin. Spre sfârşitul secolului 14, zona intră sub stăpânirea Imperiului Otoman şi, în final, în 1833 este cucerită de sârbi, la care rămâne până în zilele noastre. Arealul locuit de români are 13.609 de kilometri pătraţi, cât două judeţe din România (foto dreapta).
Belgradul îi consideră "vlahi" (vlasi, în sârbeşte) pe rom
