Claudiu Bleonţ şi-a dat nădragii jos. Nu pe scenă, ci într-o conferinţă de presă. Întrebat de ce a făcut-o, a vorbit despre moarte, Richard al III-lea, creştinism şi criză. Ce să înţelegem?

Un doctor care cică practică psihiatria (mai mult la televizor), Cristian Andrei, a zis că actorul voia „să-şi promoveze spectacolul, în faţa unui public surd şi orb" (este vorba de spectacolul „Căutându-l pe Shakespeare prin Richard al III-lea"). Florin Călinescu şi-a exprimat speranţa că „e sănătos şi a fost un moment de rătăcire temporară", căci „nu ştii ce se întâmplă cu un artist, Van Gogh şi-a tăiat urechea, Hemingway s-a împuşcat...".

Există, în România, atâta poftă de exprimare a opiniilor şi un aşa talent de a găsi explicaţii sofisticate pentru orice fleac încât, de la un punct încolo, orice urmă de raţiune şi de bun-simţ se pierde printre gogoşi spuse doar de dragul de a apărea în ziare şi la televizor. Plus forumiştii care abia atât aşteaptă. Până la un punct, e firesc - mai ales după decenii de cenzură comunistă şi de îngrădiri ale libertăţii. Dar de unde până unde asemenea „salturi mortale" de la un gest necuviincios în faţa unor jurnalişti la sinuciderea lui Hemingway?

De unde până unde găseşte dl doctor astfel de explicaţiuni cu un aer savant, văzând un „public surd şi orb" acolo unde nu este? Titu Maiorescu vorbea, acum o sută şi ceva de ani, despre „beţia de cuvinte". Azi, unii se droghează de-a dreptul cu vorbele proprii - cel mai adesea netrecute prin filtrul gândirii... Orice spanac stupizel îşi găseşte, în capul unora, motivaţii şi justificări complicate.

Claudiu Bleonţ însuşi, solicitat să-şi explice gestul, a fost aiuritor de-a dreptul. O mostră: „Am plecat în turneu cu Richard III să îi chem pe oameni să îşi amintească că undeva Horia a murit tras pe roată. Şi noi românii suntem înghiţiţi de confort, de văicăreală, de zbucium că trăi