Noul Cod al Muncii loveşte în toţi. Despre un efect anume însă se vorbeşte mai puţin: începutul sfîrşitului pentru visul frumos al lucrătorului la multinaţională. Ştim cu toţii că dacă a existat un romanian dream, acela a fost să lucrezi aici în condiţii “de afară” (şi cu bani onorabili, şi cu drept la concediu, la plata pentru ore suplimentare etc). În paranteză fie spus, acele condiţii “de afară” erau prevăzute în legile de aici pentru toţi lucrătorii, dar angajatorii autohtoni nu erau nici presaţi, nici educaţi să le respecte.

Noul cod ar trebui să irite cu adevărat acele procente puţine de angajaţi plătiţi foarte bine, cu toate taxele la zi şi la vedere, în proporţie semnificativă lucrători la multinaţionale.

Atenţie urmează o logică de om care citeşte economie ca pe o literatură bună. Nu sînt specialist în piaţa muncii, nici economist Dar nu lucrez decît cu noţiuni simple. Muncitorii din privat sînt de trei feluri: muncitorii la negru (mulţi după toate statisticile), muncitorii la seminegru (pe cartea de muncă ceva şi încă ceva în alte modalităţi – bonusuri, drepturi de autor) şi muncitorii cu toţi banii pe cartea de muncă.

Muncitorii din privat cu bani ceva mai mulţi pe cartea de muncă (peste 3000 de lei) lucrează mai ales în multinaţionale. Ei sînt o parte însemnată a multstimatei “clase de mijloc” din România. Plătiţi bine, cu drepturi depline, cu asigurari sociale plătite la zi, cu credite mari în bancă. Ei erau “normalul” acela minoritar la care aspiram toţi – ei îi făceau pe iubitorii disperaţi ai pieţei libere să repete la nesfîrşit că se poate, că avem acolo modelul angajatului capitalist civilizat. Pînă acum erau şi cea mai indiferentă zonă la tot ce se întîmplă în social sau politic, pentru că îşi puteau crea liniştiţi capsule ale “stării de bine”. Pasivitatea acestor angajaţi e durabilă şi din alt motiv: pe ei nu îi paralizează pro