„Mogulii“ şi „presa mogulizată“ au devenit în ultimii ani sloganuri tot atât folosite pe cât erau odinioară „Ceauşescu-PCR!“ sau „România a ales - Socialism, Pace, Progres!“ După 1990, ziarele renăscute au acordat mii de pagini analizei cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. S-a încercat să se explice cum a fost posibil ca intelectuali, oameni de cultură, artişti, mari scriitori să se dedice slăvirii „geniului Carpaţilor“. Părea de neconceput. Acum, în 2011, fenomenul „mogulizării presei“, ajuns în prima linie a propagandei politice, este similar, deşi folosit în sens invers: trusturile nu sunt acuzate că-l proslăvesc pe conducător, ci, din contră, că îl denigrează. În fond, ar fi cam acelaşi tip de acţiune, adică tot manipulare, dar nu pozitivă, ci negativă. În acelaşi timp, din partea cealaltă a baricadei, se acuză presa „oficioasă“ care ar face exact pe dos din ceea ce face „presa mogulizată“. Cu alte cuvinte, unii pupă şi ceilalţi înjură, toţi la fel de pătimaş, toţi la fel de propagandistic. Iarăşi de neconceput, iarăşi subiect de scandal. Dar nimic nu e nou sub soare. Dosarul numărului din luna martie al revistei „Historia“ pune în lumină un alt cult al personalităţii care l-a făcut probabil invidios pe Nicolae Ceauşescu, dacă nu chiar l-a inspirat: cultul Regelui Carol al II-lea. Suveranul se străduise din greu după revenirea în ţară din 1930 să joace un rol mult mai important decât prevedea Constituţia, să-şi anihileze adversarii politici şi să instituie în final dictatura regală. O preocupare la fel de importantă a fost asigurarea frontului propagandistic şi aducerea în tabăra regală a numelor mari ale epocii, a formatorilor de opinie, am zice astăzi. Intelectualii intră în horă cu entuziasm şi se ajunge repede la forme monstruoase de proslăvire. Expresia „epoca de aur“ nu e inventată de comunişti Odată dictatura regală instalată,