Aparent, Congresul UDMR a reprezentat apogeul acestui tip de politică, dacă ar fi să ne uităm doar la curtea asiduă care i s-a făcut. Cu excepţia lui Traian Băsescu, nu a lipsit de la Oradea niciun lider important. Totul a fost aruncat în joc pentru a atrage UDMR de o parte sau alta. De la promisiunile lui Victor Ponta, care a punctat intenţia fermă a PSD de a nu aboli niciunul dintre drepturile deja câştigate de maghiari, până la ameninţările lansate de Crin Antonescu, în sensul că UDMR nu va mai avea loc în viitoarea guvernare USL, şi până la elogiile premierului Boc şi garanţia adoptării statutului minorităţilor naţionale, nimic nu a lipsit. Linia Markó-Hunor a ales însă pragmatismul sau, mai corect spus, să nu dea vrabia din mână pe cioara de pe gardul colaborării cu USL, care, tehnic vorbind, ar fi trebuit să înceapă cu voturile UDMR pentru căderea guvernului şi suspendarea lui Băsescu. Lăsând la o parte faptul că USL nu oferă un proiect de guvernare cât de cât articulat, nu poate oferi nici garanţia că UDMR îşi va găsi locul la împărţeala funcţiilor (concurenţa va fi acerbă) într-o viitoare şi ipotetică, în acelaşi timp, guvernare.

Pentru că Uniunea este indispensabilă pentru USL doar în contextul suspendării, nu şi al guvernării. În timp ce pentru PDL va fi necesară acum şi în viitor din acelaşi motiv: asigurarea majorităţii. Altfel spus, UDMR are toate motivele să se teamă că rolul ei se va încheia odată cu schimbarea actualei puteri.

În al doilea rând, este vorba despre ajutorul concret pe care l-ar putea primi de la PDL în perspectiva alegerilor: coborârea pragului electoral la 3%. Ceea ce, implicit, i-ar asigura accederea în parlament, în contextul în care voturile comunităţii maghiare s-ar putea împărţi ca urmare a faliei tot mai evidente între UDMR şi László Tökés (neinvitat la Congres), dublată de presiunea FIDESZ, via Budapesta. Disensiu