De când lumea şi pământul parcă, prima zi a lunii martie este Ziua Mărţişorului. Nu încercaţi să găsiţi originea sărbătorii. Unii ar plasa-o undeva în urmă cu 8.000 de ani, alţii ar spune că este chiar mai veche de atât, singura justificare a neatestării ei fiind aceea că, în vremurile de (mult prea de) demult, ar fi fost o banalitate. Important e că încă se ţine şi astăzi, fiind, poate, cea mai cunoscută şi, îndrăznesc eu, cea mai îndrăgită sărbătoare a tradiţiei populare.
Iniţial, Mărţişorul nu-şi avea puterea concentrată în podoaba în sine, în obiectul de artizanat, ci în firul alb, împletit cu cel roşu – albul, culoarea purităţii, a luminii şi a speranţei, şi roşul, culoarea vitalităţii, a pasiunii şi iubirii.
În credinţa populară, simbolurile culorilor sunt răstălmăcite până într-acolo încât roşul reprezintă principiul feminin, iar albul – pe cel masculin. Astfel, vitalitatea femeii se completează, armonios, cu înţelepciunea bărbatului.
Au fost însă şi mărţişoare în care firul era alb-negru. Această combinaţie, denumită şi Funia anului, reprezenta cele 365/366 de zile ale anului, albul şi negru semnificând opoziţiile lumină-întuneric, cald-rece, viaţă-moarte. Albul, simbolul purităţii şi al luminii, contrasta cu negrul, culoarea originilor, a fertilităţii şi a solului roditor.
De-a lungul timpului, semnificaţia mărţişorului a rămas aceeaşi: simbolul primăverii, al revenirii la viaţă. Doar forma i s-a schimbat în timp. La începuturi, mărţişorul era simbolizat printr-un bănuţ, metalul din care era făcut reprezentând, de altfel, statutul social. Apoi, pietricelele de râu i-au luat locul, vopsite, fireşte, în alb şi roşu. În zilele noastre, mărţişorul poate îmbrăca orice formă, de la mărgeluţe, flori uscate, fâşii de piele (de animal) şi ceramică, până la parfumuri, genţi, pantofi, maşini, sau orice alte “atenţii simbolice” ale societăţii co
