Lumea sportului interbelic şi presa sportivă a aceleiaşi perioade nu au rămas complet străine faţă de ascensiunea fenomenului totalitar şi faţă de mecanismele sale propagandistice. Italia fascistă şi Germania celui de-Al Treilea Reich au profitat, astfel, de ocaziile oferite de forurile internaţionale, găzduind şi organizând competiţii internaţionale. Inaugurarea JO de la Berlin din 1936 a avut parte de o mediatizare extraordinară, iar Hitler şi-a văzut ţelul atins: găzduirea unei ediţii a Jocurilor Olimpice a atras atenţia întregii lumi asupra regimului său.

Conducătorul fascist al Italiei, Benito Mussolini, avea o pasiune aparte pentru sport, în special pentru fotbal. Astfel că, pentru a-şi promova regimul, a organizat primul Campionat Mondial de Fotbal în Europa (1934). Întreaga competiţie a fost folosită de „Il Duce“ în scop propagandistic, un eventual eşec al reprezentativei peninsulare pe propriul teren fiind de neconceput. De altfel, naţionala de fotbal a Italiei va câştiga competiţia, învingând în finală selecţionata Cehoslovaciei cu scorul de 2-1, pe Stadionul Naţional Fascist din Roma. Maniera prin care Mussolini a câştigat capital de imagine pe seama acestui eveniment i-a servit lui Adolf Hitler drept sursă de ispiraţie pentru organizarea Jocurilor Olimpice de la Berlin din 1936. Totuşi, politica agresivă a lui Hitler punea sub semnul întrebării disputarea acestui eveniment în capitala germană. Mai mult chiar, respingând caracterul „burghez“ al sportului internaţional, URSS se autoizolase, inventând competiţii proprii. În consecinţă, Internaţionala a III-a urmărea organizarea unei „Olimpiade muncitoreşti“ (cunoscută ca şi „Spartakiada“) la Barcelona, oraşul care pierduse în faţa Berlinului (în 1931) dreptul de a găzdui cea de-a XI-a ediţie a Jocurilor Olimpice. Tentativa bolşevică a eşuat însă din cauza războiului civil din Spania, care a iz