La o privire atentă asupra celor care au lansat mişcarea, se vede că avem în faţa noastră o generaţie postislamistă, pentru care marile mişcări revoluţionare din anii 1970 şi 1980 sunt istorie, istoria părinţilor lor. Noua generaţie nu mai este interesată de ideologie: toate sloganurile ei sunt pragmatice şi concrete („cară-te!“); tinerii aceştia nu mai invocă islamul aşa cum făceau predecesorii lor în Algeria la sfârşitul anilor 1980. Ceea ce ei exprimă în primul rând este un refuz al dictaturilor corupte şi o cerere de democraţie. Evident, asta nu înseamnă că demonstranţii sunt laici, atâta doar că ei nu mai văd în islam o ideologie politică în stare să genereze o orânduire mai bună: ei se află cu adevărat într-un spaţiu politic laic. Acelaşi lucru în ce priveşte celelalte ideologii: sunt naţionalişti (dovadă steagurile pe care le flutură), dar nu mai ridică în slăvi naţionalismul. Un element original: teoria complotului nu se mai bucură de mare trecere: Statele Unite şi Israelul (sau Franţa în Tunisia, deşi l-a susţinut pe Ben Ali până în pânzele albe) nu mai sunt arătate cu degetul drept cauza nenorocirilor lumii arabe. Până şi panarabismul a dispărut ca slogan, deşi efectul de mimetism care îi scoate în stradă pe yemeniţi şi pe egipteni în urma evenimentelor din Tunisia dovedeşte că există o realitate politică a lumii arabe.

Este o generaţie pluralistă şi pentru că este mai individualistă. Din studiile sociale reiese că este mai instruită decât precedenta, că trăieşte mai mult în cadrul unor familii nucleare, că are mai puţini copii, dar şi, totodată, că este afectată de şomaj sau că trăieşte o degradare socială. Este mai informată şi are de cele mai multe ori acces la mijloacele de comunicare moderne care îi permit să se conecteze în reţea, de la individ la individ, fără să mai treacă prin medierea partidelor politice (care oricum sunt interzise). Tin