Casa în care scriitorul Tudor Arghezi a trăit alături de familia sa, între 1930 şi 1967, e încă foarte vie, de parcă stăpânii ar fi doar puţin plecaţi. Duminică, 6 martie, fiica poetului, Mitzura Arghezi, aşteaptă publicul la sărbătoarea Mărţişorului.

De pe strada Mărţişor nr. 26, o bucată de vreme mergi pe o alee îngheţată, admirând copacii bine îngrijiţi din livada de pe stânga, înconjurată de un gard. La capătul aleii, baţi la o toacă ruginită, la intrarea în a doua curte. De pe gard se înalţă conacul îmbrăcat în zăpadă. În aşteptare, mă uit peste gard la nucul care veghează mormintele soţilor Arghezi. Sunetul prelung al toacei, diiiing-daaang, îmi aminteşte de perioada monahală a lui Arghezi, dar şi de răzvrătirea poetului din „Psalmi".

„Ei, e iarnă grea acum, de parcă nu ar bate primăvara la uşă...Să vedeţi însă ce frumos e în aprilie-mai, de Sfântu Gheorghe (n.r. - 23 aprilie), când liliacii de pe alee înfloresc, iar ramurile cu florile lor se unesc ca o boltă. E ca-n basme. Ce mai, Mărţişorul e tărâm de poveste, trebuie să veniţi mai la primăvară", ne sfătuieşte tanti Jenica, îngrijitoarea casei. Ne spune de la început că ea nu e muzeograf şi să nu o luăm în seamă. Se simte însă cât de mult iubeşte locul: vorbeşte cu căldură, se uită cu tandreţe la lucruri şi ştie, amănunţit, istoria fiecărui colţişor. Mărţişorul e parte esenţială din viaţa Jenicăi şi a celorlalte persoane, muzeografi şi paznici joviali, toţi angajaţi de Muzeul Naţional al Literaturii Române.

Cei patru-cinci câini legaţi încep să bată tare la noi. Numai Lola, o căţeluşă maidaneză, albă cu două pete roz, ne adulmecă şi dă din coadă, prietenoasă. Până a ajunge la casă, mă opresc întâi la mormântul lui Arghezi şi al soţiei sale, Paraschiva, şi aprind două căndeluţe.

„Mă chemi din depărtare"

Recitesc ultimele versuri, scrise de Arghezi cu două zile înaintea morţii, l