Pare un erou negativ desprins din benzile desenate. Şi nu din cele mai inspirate. Nu-i lipsesc nici ochelarii de soare de aviator, nici costumaţia desprinsă mai degrabă din Star Trek decât din moda beduinilor. Şi nici măcar celebrul râs malefic pe care fiecare personaj negativ de bandă desenată trebuie să-l aibă. Întrebat dacă ştie că liderii SUA, ai Marii Britanie şi ai altor state ale lumii îi cer demisia, Muammar Gaddafi a slobozit un astfel de râs, determinându-l pe ambasadorul american la ONU să concluzioneze că e "dus cu capul".
Lumea întreagă a putut
să-şi dea seama de asta în momentul în care ochii erau aţintiţi asupra Libiei cuprinse de revolte, iar colonelul ieşea la televizor şi ţinea un discurs în care grandomania sa evidentă era combinată cu accese de isterie. "Istorie! Rezistenţă! Eliberare! Glorie! Revoluţie!", a răcnit Gaddafi plasat la un balcon sub care nu se afla nimeni. Nici nu era nevoie. Poporul libian a încetat să existe la scurt timp după ce Gaddafi a preluat puterea. Poporului i s-a substituit Gaddafi, care de altfel se referă la sine întotdeauna la persoana
a treia.
La câţiva ani de când a preluat puterea, elevii libieni s-au trezit că nu mai au vacanţe. În schimb, erau nevoiţi să vină la şcoală unde li se predau învăţăturile lui Muammar Gaddafi, un amestec de naţionalism arab, combinat cu socialism islamic şi democraţie populară.
Democraţia populară avea să fie cea mai proastă glumă făcută de Gaddafi propriului popor. În 1977, în Libia s-a instaurat democraţia populară - oficial ţara urma să fie condusă direct de popor. Gaddafi a rămas secretar general al Congresului Poporului timp de doi ani, după care a renunţat şi la funcţia aceasta.
Acesta este şi motivul pentru care acum râde când i se cere demisia. Nu are din ce funcţie să demisioneze. În acelaşi timp, însă, conduce comitete revoluţionare care
