Nu am aflat nimic nou despre poetul din Bulzeşti la festivitatea organizată aseară de Primăria Craiova la Teatrul Liric.
Nici autorităţile ori scriitorii veniţi să-l omagieze la 75 de ani de la naştere n-au avut răbdare să stea până la final, cu atât mai puţin elevii care mai coborau media de vârstă în sală. M-am ales, în schimb, cu o carte publicată de George Sorescu, în care am găsit, de exemplu, scrisori trimise de Marin în ’67 de la Paris, ori în ’68 din Napoli şi m-am întrebat cum o fi fost drumul cu avionul pe atunci.
Am tras cu coada ochiului la numele ambasadorilor care îl invitau la recepţii, tot înainte de ’89, sau la onorarii – 1.000 de florini primea pentru 6-7 poeme citite în Olanda, 2.500 de mărci mai avea de luat în ’72 pentru că „Iona” fusese transmisă la o televiziune din Germania. Am dat şi peste câteva rânduri de la Noica, dornic să afle, în ianuarie 1981, „dacă prin Craiova (Tg. Jiu ori T. Severin) ai auzit de vreun băiat excepţional până la 25 de ani, cu orice orientare, umanistă sau ştiinţifică. Aş veni să-l văd, să-l pun pe cântar şi să-l ajut, dacă e cazul”.
Dar toate astea mă interesează doar pentru că Marin Sorescu a scris versuri precum cele pe care prietenul meu Dan le copiase de mână pentru Corina. În care, după facerea lumii, tot mai venea, la răstimpuri, câte-o idee, iar Dumnezeu, ba enervat, ba plictisit, dădea din mâini neputincios: „Acum se vine, proasto?”. Poetul dădea însă asigurări: „Dragostea mea târzie nu e nicio aluzie la tine, ba chiar mă bucur că ai sosit”.
