Se şie că dictatorii au o părere foarte bună despre ei înşişi. De la Ceauşescu la Saddam Hussein, de la Fidel Castro la Muammar Gaddafi, de la Alexandre Lukaşenko la Kim Jong-il, toţi se consideră nişte fiinţe superioare. Iar uneori, pentru a marca şi mai puternic acest lucru, ei vorbesc despre ei înşişi la persoana a III-a. Matei Vişniec a analizat unul din aceste cazuri de narcisism dictatorial total.

Comentatorilor care urmăresc cu atenţie evenimentele din Libia nu le-a scăpat faptul că Muammar Gaddafi, cînd se adresează poporului, vorbeşte despre sine la persoana a III-a singular. Ceea ce le spune el concetăţenilor săi nu uimeşte pe nimeni (în esenţă el ameninţă că îi va măcelări pe toţi cei care s-au revoltat), dar modul în care o face este un indicator uluitor al megalomaniei sale.

"Muammar Gaddafi nu este preşedinte, el este liderul revoluţiei libiene", spunea dictatorul de la Tripoli, adică Muammar Ghaddafi, pe 22 februarie. Cînd un dictator vorbeşte despre sine la persoana a III-a singular suntem de fapt în faţa unei atitudini extrem de infantile, dar şi a unui spectacolul oferit de un individ care are despre sine însuşi o părere absolut extraordinară.

El se consideră de fapt atît de genial, atît de nemaipomenit, atît de unic în genul său şi eventual pe planetă, atît de dotat cu toate calităţile încît, iată, nu îndrăzneşte să-şi spună sieşi "eu" şi se autotratează la persoana a III-a singular, deci cu "el".

În mintea sa se produce evident o dedublare. "Eu, Muammar Gaddafi, sunt atît de sublim încît nu pot să vorbesc despre mine însumi decît făcînd un pas în afara propriei mele persoane şi privindu-mă pe mine însumi din exterior, cu admiraţia pe care o merit", iată ce îşi spune de fapt, instinctiv, personajul.

Şi unii copii însă, în perioada cînd încă nu li s-a structurat "eu"-l, utilizează această formă de exprimare. "Ce f