Relevanta culturala pentru americani - cultul pentru Western, puterea mitului fondator al frontierei sau, pe latura fetisismului, faptul ca fratii Coen nu au mai facut niciodata un western - toate se pierd fara urma in subcarpatii transfrontalieri. Curaj adevarat/tarie de caracter. Intr-un remake dupa western-ul din 1969 (pentru care John Wayne a luat premiul pentru cel mai bun actor la Oscar-uri), sau, dupa cum declara ei, in vizualizarea unui roman care le-a placut in mod deosebit, fratii Coen nu pasesc in afara genului. De fapt, se pastreaza inauntrul lui cu o incredere decisiva ca orice glumita postmoderna ar strica filmul. Jeff Bridges (iconizat prin The Big Lebowsky), Matt Damon (Ocean's...siBourne's...) transmit exact detasarea necesara pentru a putea privi conventia ca una irelevanta pentru un anumit prezent al cinema-ului. Fratii Coen lucreaza inauntrul genurilor clasice. Nu e o scuza, dar, in acelasi timp, ajuta sa intelegem ca o critica ar trebui sa fie si mai dura in acest caz. Din fericire, filmul e criticabil din motivele obisnuite, printre care scenariul previzibil, intorsaturile de situatie copiate parca din sensibilitatea 60-ista, in care personajul absent reintra in secventa pentru a-si salva partenerul chiar cind acesta e tinut cu pusca la perete, muzica nesurprinzatoare (in ciuda cercetarilor compozitorului, care in documentare a trecut prin mai multe culegeri de imnuri bisericesti de secol 19 - toate sunind probabil la fel de plat urechii mele nepresbiteriene). Fata de incercarile de gen ale lui Tarantino din Death Proof, fratii Coen sint mai putin senzationalisti, si atunci repetarea conventiei doar de dragul ei ajunge un exercitiu de inteligenta pentru cinefili, insa mai putin angajant pentru public. Sint momente in care filmul produce o detasare atit de mare, incit ajungi sa te raportezi la el ca la un film prost, in care comentezi cu sigurant