După ce Liviu Corneliu Babeş s-a ars pe rug, în 2 martie 1989, pe pârtia Bradu din Poiana Braşov, acuzând de crimă regimul Ceauşescu, soţia lui, doamna Etelka Babeş, şi fiica Gabriela au fost declarate ciumate de vecini şi cunoştinţe. În jurul lor roiau securiştii, drept care nimeni nu voia "să aibă probleme". Gestul lui Liviu Babeş, departe de a-i mobiliza, departe de a le crea un proces de conştiinţă, i-a speriat pur şi simplu, le-a produs un disconfort pe care au încercat să-l înlăture cât mai iute.

După 1989, urmaşele lui Liviu Babeş relatează că aceiaşi "vecini" vorbeau acum cu ele, chiar neîntrebaţi, ca să le spună dojenitor: "Ei, şi? Ce-a făcut dacă şi-a dat foc? Ce, acum e mai bine? "

Când Primăria Braşovului a hotărât să numească strada Rândunicii, unde a stat Liviu Babeş, cu numele acestui om, "vecinii" au fost cât se poate de nemulţumiţi că trebuie să-şi schimbe buletinele.

Mi s-a replicat adesea când deschideam discuţia despre Babeş: "Şi ce vrei, domne, să ne fi dat toţi foc!? Să ne simţim vinovaţi că n-am făcut ca el?" Nu, nu voiam asta. Aş fi vrut ceva mult mai simplu. Gestul extrem al lui Liviu Babeş a venit ca să ne spună că nu am făcut decenii în şir gesturile "normale" ale opoziţiei şi demnităţii: să formăm sindicate şi să protestăm, ca în Polonia, să ieşim în stradă şi să spunem adevărul ca în Cehia. Ce-ar fi fost, de pildă, să ne aşezăm cu miile la cozi, dar să nu cumpărăm niciunul, nimic, zile în şir, să le-nverzească în bidoane brânza băgată prin dos?

Liviu Babeş este măsura laşităţii noastre nu de a ne sinucide, ci de a trăi cu adevărat.

Am fost la o comemorare a lui Liviu Babeş. Participanţii erau mai puţini decât cei care vin anual la mormântul Ceauşeştilor. Prea multor români, amintirea lui nici măcar nu le e indiferentă - deranjează.

Monumentul care aud că i s-ar face până la urmă în centrul Braşovului va