Dacă tăcea, filosof rămânea, ori arhitect cu mare succes în business. Ignorând acest înţelept precept, dl Dinu Patriciu îi răspunde acum câteva zile în "Adevărul" lui Andrei Pleşu.

Se străduieşte să-şi lămurească preopinentul şi cititorii de ce şi-a îngăduit să-l trateze pe Gabriel Liiceanu cu o suverană, prin nimic justificată, condescendenţă. Efectuează un superficial excurs în fenomenologia disidenţei româ neşti, mă anunţa că, spre deosebire de mine ("odraslă de activişti co munişti") el, adaug eu, de două ori ginere de activişti comunişti, dar altminteri venind din rândul victimelor regimului, ceea ce este adevărat şi pentru care îl asigur de empatia mea, a citit "Scrisorile din închisoare" ale lui Adam Michnik într-o copie xerox care circula prin Bucureştiul devenit colonie concentraţionară. Aş adăuga un lucru pe care l-am scris în decembrie 2009, când dl Patriciu a recurs la acelaşi atac ad hominem în ce mă priveşte: acolo unde eu am spus adio, deci în lumea nomenklaturii vechi şi noi, Domnia Sa a spus bun găsit…

Cât priveşte "supravieţuirea" sa în infernul a ceea ce unii numeau Ceaushima, mai sunt destui care îşi amintesc ce însemnă industria de meditaţii pentru admiterea la arhitectură din acea epocă. Ori faptul că nu se pleca pe lungi perioade în ţările arabe fără a trece, con brio, prin colimatorul verificărilor Securităţii. La care se adaugă ironia supremă că tocmai cel care îşi exprimă admiraţia pentru spiritul tolerant al lui Adam Michnik invocă genealogia celui cu care polemizează sperând să-l decredibilize prin asemenea tehnici reprobabile. Nu ştie oare dl Patriciu că împotriva lui Michnik se aduc din varii direcţii fundamentaliste exact acest gen de acuzaţii genetice legate de părinţii săi şi de rolul lor în comunismul polonez?

Aştept cu nerăbdare memoriile dlui Patriciu pentru a afla ce alte lecturi subversive intra