Apărut în Dilema, nr. 520, 14 - 20 martie 2003

Doamne, sper să nu se supere careva, pentru că în momentul ăsta mi-a apărut figura cruntă şi neagră de supărare a celui care eram acum cîţiva ani. Florianul acela, cocoţat pe o creangă a nucului din faţa ferestrei, îmi face semne că m-am ţicnit într-atît de tare încît să compar un strigăt din Nas ne dagoniat (You're Not Gonna Get Us) cu sufletul plin de zbucium şi de înţelegere al Soniei Marmeladova. N-am ajuns pînă într-acolo, dar adolescentul acela trebuie bine înţeles: puţine lucruri, pentru el, puteau fi mai tîmpite ca muzica dance, iar despre Crimă şi pedeapsă puteţi şi singuri să vă daţi seama care îi erau gîndurile. N-am să-i explic, deşi chiar în clipa asta îmi arată ceva urît şi dispare, de ce între timp ascult destul de multă muzică dance şi, mai ales, de ce mi-am pierdut dibăcia să-l judec pe Raskolnikov zi şi noapte. Ajunge să spun că acei cîţiva ani în plus se fac cu totul vinovaţi de întorsătura mîrşavă pe care au luat-o faptele. (Şi te rog să nu mai scoţi limba.)

Sictirul cu care au făcut play-back la Braşov, viteza uluitoare cu care şi-au schimbat costumele (5 pentru 3 melodii), fustiţele, chiloţeii şi fiţele, în fine, toată recuzita de un şablon inegalabil a dance-ului, nu schimbă cu nimic datele problemei: t.A.T.u. e singura trupă est-europeană care a ajuns number one peste tot în Europa, şi, dacă nici asta nu se poate numi un mare fenomen, atunci nu ştiu de cîte valuri uriaşe şi cutremure e nevoie pentru a ne dezmetici din plictiseala cu care urmărim numărătoarea inversă a topului britanic. Recunosc că, de-abia cînd Euro News a prezentat ştirea că două puştoiace rusoaice necunoscute pentru ei vor lansa în toamna lui 2002 varianta în engleză (200 km/h in a Wrong Lane) a albumului cu care au cucerit Estul, am înţeles că soarta fetelor nu e cea a unor muritori de rînd, ba chiar că atitudine