70 de ani, o suferinţă cronică la plămîni şi o dispariţie discretă a unui mare boxer. Ion Monea a murit marţi seara, lăsînd în urma sa exemplul puternic şi rar al unui pugilist care a cîştigat două medalii, la două Olimpiade diferite. În istoria sportului nostru, Marian Simion a mai dobîndit două medalii la două ediţii, în 1996 şi 2000 şi Leonard Doroftei, în 1992 şi 1996.

Monea a cîştigat bronz în 1960, la Roma şi argint în 1968, în Mexico City. După atîţia ani, este impresionant să observi că Monea şi colegii săi fac parte din moştenirea de elită a unui sport care se lupta şi atunci la locurile fruntaşe în ierarhia lumii. În 1960, România a ocupat locul 11, iar în 1968, locul 12 în clasamentul consolidat pe medalii. La ultimele Jocuri, cele de la Beijing, România s-a aşezat pe locul 17 pe naţiuni.

Fostul mare campion a murit marţi seara, la Bucureşti, în braţele fiicei sale. Verdictul medicilor: emobolie pulmonară. Fusese internat acum trei săptămîni şi apoi externat, în umbra resemnării doctorilor şi a familiei.

Rudel Obreja, preşedintele Federaţiei Române de Box, se consideră o creaţie "ca om şi ca sportiv", a lui Ion Monea, cel care l-a antrenat după ce s-a retras din activitatea ca boxer. "A fost al doilea tată al meu. Lui îi datorez tot", spune Obreja, continuînd: "A iubit acest sport enorm. Îi plăceau copiii foarte mult, de aceea şi-a dorit să fie aproape de ei cînd intrau pentru prima dată în sala de box. A fost unul dintre cei mai buni antrenori de puşti din ţară".

Monea s-a apucat tîrziu de box, la 15 ani, o vîrstă aproape interzisă debutului într-o carieră de performanţă. Talentul şi munca l-au propulsat şi, spre surpriza generală, la Jocurile Olimpice de la Roma, pe cînd avea doar 20 de ani, românul de la categoria mijlocie a reuşit un turneu curajos.

În primul meci, Monea l-a înv