Scriitoarea islandeză Yrsa Sigurdardottir explică secretul succesului unui roman poliţist: patru părţi credibile şi o parte fantastică

Yrsa Sigurdardottir arată mai firav decît te-ai aştepta de la un constructor de hidrocentrale. Dar cu asta se ocupă, la unul dintre cele mai mari complexuri hidroenergetice din Europa. O femeie micuţă, cu frunte înaltă şi ochi de un albastru fără umbră, în care nu citeşti nimic înfiorător. Nimic care să amintească de suspansul şi tenebrele din "Suflete damnate".

Se încruntă doar cînd vine vorba de politicienii şi afaceriştii islandezi, care-au adus ţara în pragul falimentului. "Mă dezgustă oamenii ăştia! S-a comis o crimă financiară şi n-a plătit nimeni!".

- Ce ştiai despre România?

- Nu foarte mult. Cartea favorită a nepotului meu e un atlas de geografie, pentru copii, cu multe fotografii. România e ţara lui favorită, pentru că are o poză cu un lup. Ştiu unde se află pe hartă ţara voastră, ştiu cîte ceva despre istoria ei, despre comunism şi aşa mai departe. Despre Nadia Comăneci. Am zis bine? Îmi amintesc cum în copilărie o priveam cîştigînd şi făcînd lucruri nemaivăzute. Ce face acum?

- E ambasador pentru UNICEF, trăieşte în State, are un copil, o şcoală de gimnastică. Scrie cărţi...

- Minunat.

- De Hagi, fostul fotbalist, ai auzit?

- O, nu, nu mă pricep deloc la fotbal.

- Dintre scriitorii români îţi vine în minte vreun nume?

- Ştiu de Premiul Nobel cîştigat de Hertha Muller. Cam atît. Avem foarte puţine cărţi străine traduse în islandeză.

- Cum a fost pentru un scriitor islandez să treacă bariera limbii?

- Greu, la început. Islandeza e o limbă cu foarte puţini vorbitori, 320.000. Trebuie să cauţi mult pînă găseşti traducători. Nici pentru engleză n-a fost uşor.

- Scrii romane poliţ