Mihai Necolaiciuc (promovat de Anca Boagiu, susţinut de Miron Mitrea) şi Nicolae Popa (om de casă al lui Sorin Ovidiu Vîntu) sunt două nume care au creat dintotdeauna aşteptări mari. Au făcut-o încă din primele zile în care au fost lansaţi la apă de regizorii din spatele cortinei şi o fac acum, când resursa de navigare le-a expirat şi i-a blocat în cele mai îndepărtate porturi ale lumii. Asta, bineînţeles, după ce şi unul, şi celălalt au plutit ani şi ani într-o derivă până la un punct bine controlată.
Acestea fiind circumstanţele, mai pot reprezenta cei doi vreun just interes „comercial"? Mai pot contribui în vreun fel ţeparul CFR şi ţeparul-adjunct al FNI la bunăstarea naţiunii care un timp i-a protejat, apoi i-a declarat fugari şi, ulterior, i-a căutat peste mări şi ţări cu Interpolul? Sau, din contră, ar fi bine să-i dăm cu totul uitării, să renunţăm la a mai căuta răspunsuri la întrebarea „oare când i-or aduce" şi să încheiem pasiv conturile cu un trecut recent nebulos şi cu două dintre figurile lui, la fel de înceţoşate?
S-ar putea spune - de ce nu? - că, la aproape un deceniu distanţă de tunurile pe care ambii le-au îndreptat spre economia naţională, nu se mai justifică astfel de priorităţi. Că provocările actualităţii imediate sunt altele, că dosarele sunt prea delicate şi îndepărtate, iar procedurile judiciare din SUA şi Indonezia par suficient de greoaie pentru ca un om cu capul pe umeri să nu înţeleagă, în sfârşit, că e gata - afacerile Necolaiciuc-Popa trebuie lăsate în lină adormire.
Din 2009, de când fugarii au fost capturaţi, despre cele două extrădări vedem doar că, din timp în timp, autorităţile din Florida şi Jakarta mai dau câte un semn - cum că procesele îşi urmează cursul, că schimbul de scrisori cu partea română este în toi etc. Cât dinspre Bucureşti, fie nimeni nu ştie nimic despre momentul în care cei doi amirali ai megafra