Într-o însemnare din Cartea cu fleacuri, Livius Ciocârlie porneşte de la un rezumat biografic dat ca chapeau în „România literară”. Rezumatul e aşa: „La scurt timp, îi sînt arestaţi soţul şi fiica, primul fiind împuşcat, iar Ariadna închisă în Gulag, unde avea să stea peste 16 ani. Ţvetaeva aproape că nu mai scrie poezie, ci se dedică traducerilor. La începutul războiului, se evacuează la Elabuga (Tatarstan). Nu are loc de muncă, nu are casă. La 31 august 1941 se sinucide”. L. Ciocârlie continuă: „Închin acest citat, cu toată căldura, tinerilor mei contemporani îndrăgostiţi de comunism”.

Am răsuflat uşurat. Nu m-am simţit vizat, fiindcă nu mă număram printre aceşti tineri. Am lecturi despre comunism, dar şi unele amintiri din el.

N-am făcut deci un efort special pentru a-nţelege ce vrea să spună Gabriel Liiceanu cînd scrie, în Întîlnire cu un necunoscut, următoarele: „Nu-mi plac cuvintele astea, «pute» şi «a împuţi», dar n-am cum, altfel, să exprim o nefericire extremă şi continuă, sentimentul mizerabil că viaţa mea a evoluat pe un fundal al urîtului neîntrerupt. E ca un sunet ascuţit care începe, care nu se mai opreşte şi care-ţi va ţiui în urechi la nesfîrşit, indiferent de celelalte sunete care se vor suprapune peste el de-a lungul întregii vieţi. Mi-au coclit sufletul.” În altă pagină, Liiceanu se întreabă: „De ce tac toţi cînd vine vorba de «anii aceia»?”

Aş vrea totuşi să apăr onoarea tinerilor îndrăgostiţi de comunism. Ei nu tac. Vorbesc, dimpotrivă, destul de mult, problematizează, chestionează carenţele capitalismului autohton, interbelic ori postrevoluţionar, şi denunţă viciile fundamentale ale liberalismului pretutindenar.

Şi e foarte bine că fac aceste lucruri – şi nu sînt cîtuşi de puţin ironic cînd susţin asta. Trebuie, da, să (ne) punem întrebări, să problematizăm, să abordăm şi să discutăm critic orice. Am însă o curio