La sfîrşitul anului trecut, presseurop.eu a invitat 10 autori europeni, scriitori şi analişti, semnături cunoscute, dar şi noi voci, să scrie despre Europa. Cei care văd dincolo de succesiunea de evenimente, cei care îşi imaginează un alt viitor sau cei care trăiesc actualitatea ca fiinţe umane şi ca cetăţeni. A rezultat un dosar intitulat „Zece viziuni ale Europei“, realizat în colaborare cu Der Spiegel, The Guardian şi Respekt. Publicăm aici unul dintre articole. (N. red.)
Cu cîteva luni în urmă, discutam în metrou cu o diplomată estoniană şi îi ziceam că Europa a fost continentul utopiilor şi că, astăzi, nimic nu o mai face să viseze. O pariziancă s-a întors şi mi-a aruncat: „Europa? O utopie? Ce vorbeşti! E doar un club de patroni care se hrănesc pe spinarea celor mici“.
Un fragment de conversaţie în mijlocul de transport unde lectura oricărui ziar arată că Europa are o problemă, şi mai ales o problemă cu ea însăşi. Toată mass-media ne raportează psihodrama cotidiană a unei Europe care se luptă să iasă din adolescenţă. Cînd o luăm în considerare pe termen lung, Europa politică abia a ieşit din copilărie. Şaizeci de ani de istorie nu reprezintă nici măcar durata domniei lui Ludovic al XIV-lea. Şi această Europă adolescentă este brusc conştientă de faptul că trupul său s-a schimbat de la mica Europă a celor şase, s-a dezvoltat astfel că a devenit un adult cu responsabilităţile sale mondiale. Această criză a adolescenţei este una din cauzele divorţului între cetăţeni şi proiectul european.
Europei îi este greu să fie mulţumită de ea însăşi în noile sale dimensiuni. Ea nu s-a dezvoltat în mod firesc, a fost împinsă de istorie şi de căderea Zidului. Astăzi, ea este prea mare, prea complicată. Pe de o parte, e tentată să anuleze această expansiune rapidă. Unii intelectuali francezi, cum ar fi Max Gallo, apără ideea unui „puci franco-german“ şi a
