Îmi asum de la bun început încercarea de a depăşi o acreală destul de accentuată pe care începe să mi-o provoace de ceva vreme Bucureştiul, şi nu pentru că nu seamănă cu Berlinul, Parisul, Amsterdam sau Londra, cum se plîng mai mereu nişte amici, ci pentru că pur şi simplu identific din ce în ce mai puţine spaţii de prospeţime care să îmi întreţină atenţia.
Bun, trecînd peste asta, o să încerc să enumăr aici o serie de scene în preajma cărora gravitează unele dintre cele mai active grupuri de indivizi din Bucureştiul ultimilor ani, pentru a discuta o serie de practici de consum cultural (dar nu neapărat) pe care acestea le determină. Ordinea este absolut întîmplătoare, oricum detest topurile.
DE ACELASI AUTOR Leasing, claxoane şi haos După Revoluţie – o etnografie a „democraţiei de colţ de stradă” House in progress... Salvaţi bodega cinstită! O să încep cu Street Delivery, eveniment apărut în 2006 din parteneriatul Ordinului Arhitecţilor cu Librăria Cărtureşti, care rezidă în închiderea accesului pentru maşini de-a lungul străzii Arthur Verona pînă spre Grădina Icoanei şi transformarea acesteia într-un spaţiu de dialog între zeci de evenimente în aparenţă mărunte, a căror formulă de punere în scenă ţine de un fel de bricolaj cultural – nu în sensul înalt al termenului – în joacă, în care pot intra de la bătăi cu apă (am participat acum cîţiva ani la una), la pierdut vremea într-un hamac, proiecţii de documentare pe pereţii bisericii anglicane, miniconcerte, instalaţii artistice mai mult sau mai puţin conceptuale etc. De fapt, nimic din ce se întîmplă la Street Delivery nu e senzaţional în sine, tot ce face ca evenimentul să fie special pleacă de la utilizarea străzii pe post de scenă şi de la inventarea unor bule de normalitate în care creativitatea este lăsată liberă nu să facă chestii extraordinare (minimalismul pare să fie regula totuşi) ci, într-u
