La începutul anilor ’90, imediat după acceptarea mea ca preparator la Universitatea din Iaşi, secretara-şefă de la Litere mi-a pus în braţe un vraf de hîrtii şi m-a informat, cu vag sesizabilă compătimire, că urma să colind un număr însemnat de birouri şi birouaşe pentru o multitudine de semnături şi ştampile ce aveau rolul să consfinţească intrarea mea oficială în cîmpul muncii. Procesul a fost unul, într-adevăr, delirant, alternînd peripeţiile cu agonia şi extazul. Am intrat în cămăruţe obscure şi cotloane mîncate de igrasie, am văzut personaje dickensiene, îngropate morbid în hîrtii îngălbenite de vreme, am descoperit subsoluri cu aspect medieval, din întunecimea cărora mă aşteptam să ţîşnească oricînd pîlcuri de ologi, cocoşaţi şi nevăzători zdrenţuroşi, cu mîinile întinse după un coltuc de pîine, am păşit, exasperat, peste fiare ruginite şi materiale de construcţii lăsate în paragină (ca după bombardament) şi am deschis (după bătăi repetate în lemnul putred) uşi scîrţîitoare lugubru doar pentru a găsi, înfricoşat, încăperi goale, cu ochiurile ferestrelor sparte, prezumtiv bîntuite de fantome. În sfîrşit, am avut revelaţia unei vieţi paralele a Universităţii, greu sesizabile sub somptuozitatea amfiteatrelor şi aulelor pline de lumină şi dinamism. Am cunoscut ceea ce numim şi astăzi – în uriaşa instituţie din Dealul Copoului – „serviciul tehnic-administrativ“, un monstru greoi al vieţii academice, care funcţionează, paradoxal, numai prin propriile disfuncţionalităţi.

DE ACELASI AUTOR Cum minţim? O lume criptică Conversații matinale Aşadar, după tribulaţii demne de poemele homerice, am poposit, cu cea din urmă hîrtie din uriaşul tom, în faţa unei intrări dintr-un cămin studenţesc, pe care scria, cu majuscule, „Cabinet medical“. Am pătruns, timid, în incintă şi am descoperit un coridor destul de lung, cu mai multe uşi. Una dintre ele, deschisă, era prevă