Am primit, de curînd, acest e-mail:
Îmi permit să vă scriu despre o problemă de inimă.
La sărbătorirea majoratului Dilemei vechi, la Teatrul „Nottara“, scrisului dvs. i s-a făcut o emoţionantă declaraţie de dragoste din partea unei doamne. Am fost la cîţiva metri de dînsa şi am văzut cît de emoţionată era.
Recent, revista a pus şi secvenţa video cu scena respectivă pe website. M-aş bucura ca doamna respectivă să o vadă şi să fie încredinţată că adresarea ei s-a bucurat de toată aprecierea dumneavoastră – lucru care acum nu mă îndoiesc că s-a şi întîmplat –, dar în acelaşi timp mă întristează gîndul că doamna respectivă s-ar putea să nu fie cititoare pe online.
DE ACELASI AUTOR Puseuri de toamnă La un sfert de veac de cînd s-a dus Turnătoria ca discurs amoros Curs scurt de sociologie a şepcii la români Problema este că, atunci, în sală, sonorizarea a fost uneori defectuoasă şi cred că s-a întîmplat ce se întîmplă de obicei în poveştile triste de dragoste. Doi oameni care aveau de ce să se bucure unul de preţuirea celuilalt s-au întrezărit printr-o mulţime de alţi oameni. Şi-au adresat cîteva cuvinte de suflet, dar nu s-au auzit bine unul pe celălalt. Eu una am desluşit destul de greu din declaraţia doamnei partea pe care aţi reţinut-o şi dumneavoastră, cea cu „40 de ani de cînd vă citeşte“, plus frumoasa aluzie la Saint Exupery, plus emoţia sinceră a dînsei. Însă, cînd aţi răspuns, nu am înţeles decît că dvs. aţi reţinut doar partea cu 40 de ani şi faptul că o invitaţi în particular pe doamna să vă repete ce v-a spus. Dar de ce („fiindcă sînteţi cam beethovenian“) şi pentru ce („ca să roşiţi împreună“) au fost acoperite de rumoare, hazul şi aplauzele sălii, lăsîndu-mă într-un mic dubiu dacă într-adevăr aţi apreciat declaraţia doamnei sau mai degrabă vă stîrnise amuzamentul. (Cum şi eu sînt beethoveniană pe anumite frecvenţe a trebuit să a
