Dintre "bolile profesionale" ale politicianului României post-decembriste, spaima, amestecată cu dorinţa irepresibilă şi satisfacţia rînjită de a lovi peste bot, de a pune zgardă, ori de a strivi libertatea de exprimare prin presă, desigur, libertatea celorlalţi, a "sistematicilor opozanţi"!, este de departe cea mai răspîndită şi mai rezistentă la tratament. Nu-i vorbă, "medicii" societăţii civile din România au adormit de mult în cizme. Dacă n-au devenit lăudători de profesie ai puterii, pe bani buni şi funcţii grase, atunci cu siguranţă au găsit altceva mai "productiv" de făcut, decît să tune şi să fulgere împotriva celor ce atentează tot mai viguros şi în deplină impunitate la liberatea presei. Din păcate, Constituţia României nu are, ca cea a Statelor Unite, un Prim Amendament care să ocrotească în mod special şi deasupra oricăror altor considerente această uriaşă, dar atît de friabilă sursă de putere, a celor lipsiţi de putere.

Dacă ar vrea cineva să măsoare unghiul sub care se depărtează societatea noastră de linia de normalitate a unei democraţii funcţionale, atunci ar fi suficient să facă o comparaţie între ceea ce era, cum era şi ce forţă de control asupra politicii exercita, în România, presa anilor 1990-1994, respectiv ce este, cum este şi ce forţă de control mai are presa, astăzi. Rezultatul arată pur şi simplu înspăimîntător, pentru cineva care are tăria să ţină ochii deschişi şi nu se îmbată cu apă rece. Libertatea de exprimare în România s-a prăbuşit la cote care se apropie tot mai mult de vecinătatea sinistră a perioadelor non-democratice din bogata noastră istorie, iar asaltul politicienilor, al instituţiilor puterii şi al altor centre de interese anti-democratice creşte în violenţă pe zi ce trece.

Ca să avem o unitate de măsură, am să relatez o istorie recentă, petrecută în America. O ţară care îşi trimite cetăţenii la război, acolo unde