Mai ţineţi minte „Gala Hagi”? Un eveniment unic pentru români, un final de excepţie pentru o carieră extraordinară. Şi au trecut 10 ani de atunci.

Dar şi acum îmi amintesc că eram emoţionat tot la 21 de ani, văzând că Gheorghe Hagi renunţă la driblingurile ştiinţifico-fantastice, aşa cum le numeau americanii, vrăjiţi de „Maradona din Carpaţi”.

Şi meciul de retragere al lui Hagi a fost unic, mi-e greu să cred că voi trăi să mai văd un sportiv român la care să se închine o ţară întreagă. La un deceniu distanţă, Gică are părul alb şi îţi dă impresia că e gata să intre pe teren şi să inventeze o execuţie măiastră. Stă pe banca Galatei, acolo unde turcii îi strigă numele atât de tare, încât ai crede că vor să fie auziţi de Alah.

E tot mai gânditor şi nu înţelege nici acum că nu-i poate face pe Cetin, Ayhan, Culio, Kazim sau Bogdan Stancu să joace aşa cum o făcea el. Meseria de antrenor nu i se potriveşte. Pentru ea ai nevoie de mai mult decât un dribling genial şi mai ai nevoie să parcurgi nişte paşi, pe care Gică i-a făcut săltaţi şi haotic. După coşmarul România – Slovenia, avându-i ca protagonişti pe Osterc şi Rudonja, au urmat altele, gen Bursaspor, primul mandat la Galatasaray, să nu mai vorbim de Timişoara şi felul în care a fost „Regele” călcat în picioare de Gigi Becali la Steaua.

Nici din înfrângerile meseriei de antrenor nu a vrut să înveţe, s-a încăpăţănat cum o făcea şi pe teren, iar acum scurta carieră de pe bancă pare încheiată. Şi niciodată nu va fi un mare antrenor, dacă în discursul său, după 10 ani de când s-a apucat de antrenorat, regăsim aceleaşi fraze, greu construite şi multe dintre ele de neînţeles.

Cim Bom se prăbuşeşte, iar cel mai apreciat fotbalist din istoria României este martor la căderea celei mai titrate grupări din Turcia. Imaginea de aseară, de la finalul meciului cu Gaziantep, e departe de Gala l