Bucureştiul şi-a căpătat nedorita faimă de a fi un oraş puţin iubit de locuitorii lui. De fapt, întrebarea la care avem nevoie de un răspuns este „Ce face un oraş să fie iubit de locuitorii lui?“. Mai poate fi Bucureştiul iubit, acum, după 20 de ani de urbanism totalitar şi 20 de ani de speculaţie imobiliară?

Cred că un prim pas ar fi să încercăm să înţelegem la ce ne referim cînd sîntem nostalgici şi îndrăgostiţi de pozele „Micului Paris“. Sigur, cel mai la îndemînă răspuns ar fi romantismul pe care-l degajă o poză în sepia, veche de 100 de ani – dar nu acesta este motivul principal pentru care ne plac imaginile din vechiul Bucureşti. Sîntem seduşi, fără să ne dăm seama, de scara umană a oraşului interbelic. De la detaliul pietrei de caldarîm de pe stradă, la măiestria gardului de fier forjat sau esteticul corpului de iluminat, descoperim un „bun-simţ“ al soluţiilor constructive. Clădirile participă şi ele cu faţadele „preţioase“, dar fără să epateze, fără să impună prin decoraţii excesive sau dimensiune. Pînă şi Palatul Regal sau Ateneul Român au o scară umană. Îndrăznesc să afirm că şarmul „Micului Paris“ nu vine doar din influenţa arhitecturii franceze de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, ci din dimensiunea umană, caldă, în contrast cu opulenţa „Marelui Paris“ Haussmanian, care-şi intimida vizitatorul cu monumentalul clădirilor şi lărgimea bulevardelor. Dacă înţelegem valoarea de calitate a cuvîntului „mic“ (şi nu pe cea de grad de comparaţie, de „mic“ în sensul de minor, de replică), ne va fi mai uşor să ne plasăm într-o perspectivă care să ne permită identificarea greşelilor pe care le-am făcut de 50 de ani încoace.

Poate fi o mare capitală europeană construită pe ideea de „mic“? E un concept care pare greu de acceptat la nivelul societăţii româneşti, deşi este cel mai actual şi mai de impact model european. Sîntem încă sclavii „marelui“ cel m