Hotărît lucru, teatrului românesc începe să i se întoarcă norocul! Unele spectacole arătau, încă dinspre sfîrşitul anului trecut, semnele unei creativităţi redeşteptate, cînd ezitant, cînd mai decis, în zonele de „acţiune“ ale regizorilor-artişti, singurii pe care scena autohtonă poate conta spre a renaşte. Aceşti regizori-artişti au de făcut, de voie-de nevoie, pe lîngă munca lor specifică, şi operă de pedagogie, ba chiar şi voluntariat managerial. Dar, în ultimii cam trei ani, parcă şi învăţămîntul teatral a mai deschis ochii asupra realităţii, ajungînd să pună în circulaţie chiar şi cîte doi absolvenţi utilizabili pe promoţie (!); or, cu un tînăr cît de cît şcolit, în distribuţie, un regizor-artist se poate încumeta la multe. Mai complicat e cu organizarea teatrelor; dar, dacă e dotat cu glas puternic şi cu nervi buni, regizorul-artist poate spera să aibă producţia gata, chiar şi cu două zile înainte de premieră! Altfel spus, e de bine.

DE ACELASI AUTOR Un adjectiv complicat Realităţi de palmares Se topea gheaţa pe Neva Într-o seară de aprilie Probabil că exemplul cel mai convingător îl furnizează „Bulandra“, unde, la cîteva zile una după alta, două montări au pus pe drumuri înzăpezite tot Bucureştiul teatral. Despre una dintre ele (Îngroapă-mă pe după plintă, la Izvor) am vorbit recent. Cea de-a doua (la Grădina Icoanei) este Ivanov de Cehov, în regia lui Andrei Şerban.

Într-o frumoasă conferinţă ţinută la TNB, chiar în preajma premierei, regizorul a explicat de ce, în ultima vreme, cu scurte popasuri prin alte teritorii dramaturgice (Shakespeare, bunăoară, tot la „Bulandra“), revine, iar şi iar, la Cehov. Nu voi relua aici motivele sale; nu aş avea nici precizia, nici subtilitatea cu care a vorbit artistul, izbutind să lumineze, cu vorbe simple, un univers ce pare atît de misterios. Am să încerc să sugerez, doar, ceea ce cred că am înţeles, evo