Oraşul
La Berlin, trebuie să te mişti repede, să fii alert, să nu adormi cu programul Berlinalei în braţe. La bilete se stă la coadă de dimineaţă, cu mult înainte de deschiderea ghişeelor, pe net se stă cu mîna pe mouse şi pe refresh, în cazul rezervărilor făcute online, pe străzi se stă cu aparatul foto în mînă şi cu urechile larg deschise (din cînd în cînd se aud ţipete de fani care-au pus mîna pe cîte un star), pe lîngă covorul roşu se stă cu patru-cinci ore înainte de premieră, dacă ţii neapărat să iei un autograf de la Helena Bonham Carter sau Colin Firth.
Oricum, la Berlin, orice e posibil. Mergi pe Unter den Linden şi-l vezi pe Wim Wenders ieşind dintr-un hotel şi plimbîndu-se liniştit într-o zi de marţi cu un vînt la fel de rece ca cel din The Turin Horse al lui Béla Tarr, sau bei o cafea într-un restaurant italian, iar chelneriţa vine la tine şi-ţi spune că mama ei e din Rîmnicu Vîlcea şi că „o cuprinde un fior“ cînd aude vorbindu-se în română, sau, culmea culmilor, poţi să apari la ştirile televiziunii canadiene, în timp ce iei, ca tot omul, un autograf de la Arcade Fire, formaţia care tocmai a primit Grammy-ul pentru cel mai bun album al anului.
„Berlinul a făcut din cultură principala sa industrie“ – crede Dieter Kosslick, directorul Berlinalei în ultimii 10 ani, citat de Hollywood Reporter într-un articol al cărui titlu spune totul: „How Berlin Became the Coolest City on the Planet“. Un oraş în continuă construcţie, viu şi grăbit, Berlinul e foarte puţin german, nu mai e nici Est/Vest, e pur şi simplu o formă de energie urbană de care nu mai vrei să scapi.
Prezenţe româneşti
La cea de-a 61-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film (10-20 februarie 2011), România a fost, din nou, la Berlin. După un an în care Eu cînd vreau să fluier, fluier al lui Florin Şerban a luat Ursul de Argint şi premiul de debut, iar Colivia l
