Relevant în Bucureşti e că s-a schimbat natura proprietăţii, exasperant de greu şi cu foarte multe abuzuri. Totuşi, acum oraşul este pilotat, din profunzime, de decizii ale proprietăţii private. Din nefericire, nici instituţiile statului, nici cele locale şi, în bună măsură, nici cetăţenii, mai cu seamă aceia care nu au avut de revendicat şi, deci, nu au primit nimic în plus, nu au reuşit să îşi schimbe mentalitatea, instrumentele de întîmpinare şi negociere cu proprietatea privată. În consecinţă, aceasta a fost, în lipsa expertizei complet diferite pe care trebuiau să o posede reprezentanţii interesului public, aleşi sau numiţi, anatemizată isteric. S-au cîştigat alegeri în Bucureşti înjurînd investitorii veroşi, ihtici (rechini), penali (s-a vorbit de banditism imobiliar).

DE ACELASI AUTOR Experiment în orizontul tradiţiei O sută de ani de istorie edificată Cine era, cine (mai) este arhitectul? Tradiţia tectonică Or, nimic din ce s-a petrecut cu Bucureştii în ultimii zece ani (cam de cînd a început, lent, apoi exponenţial, bula imobiliară fîsîită în 2008) nu depăşeşte, proporţional vorbind, episoade anterioare de rescriere din rădăcini a oraşului, astăzi glorificate. Trei sînt evidente: epocile Carol I, Carol II şi Ceauşescu. De la fiecare ne-au rămas intervenţii brutale, de restructurare modernizatoare a urbei potrivit unor proiecte estetico-politice, cu dezastre (mînăstiri şi biserici din centru au dispărut şi în secolul al XIX-lea şi le regăsim urmele, iată, cînd rîmăm pentru alte şi alte proiecte), dar şi edificii, astăzi, patrimoniabile. Aşa se va vorbi, peste nu multe decenii, şi despre aceste două decenii. S-a distrus mult şi aiurea, unele distrugeri sînt irecuperabile, altele sînt imputabile în egală măsură şi avizatorilor, nu numai investitorilor. Pe scurt, ultima noastră grijă este stilul. Au apărut programe (office building-ul privat) şi mate