Una dintre problemele majore ale mişcării sindicale româneşti este lista succeselor notabile obţinute, vreme de două decenii, în lupta cu Guvernul.
Atât cât îmi pot aduce aminte, singurele câteva victorii de răsunet au fost obţinute prin violenţă. Au venit la Bucureşti, au aruncat cu sticle incendiare în Palatul Victoria, au forţat uşa cu lanţuri legate de camion, au năvălit un pic şi-n Parlament şi au obţinut debarcarea premierului, care avusese tupeul să refuze să-i viziteze. Las' că te vizităm noi!
În rest - sute de mii de oameni în stradă la începutul anilor '90, mii sau măcar sute astăzi, proteste tot mai vehemente şi mai artistice, dar de fiecare dată a rămas cum stabilise Guvernul. Actualul, penultimul, antepenultimul, toate. Probabil de-aia liderii sindicali sunt neschimbaţi de două decenii: pentru consecvenţa rezultatelor.
A apărut totuşi o noutate: discuţia despre averile liderilor. Înainte ca vreo instanţă să decidă dacă o asemenea avere e sau nu dobândită legal, se ridică oricum o problemă: gradul de motivare. Când stai pe o salteluţă de bani, cât de afectat eşti, personal, de scumpirea carburanţilor?
A treia problemă serioasă este legată de relevanţa instrumentelor de presiune. Ce pot să facă sindicatele? Să scoată lumea-n stradă - am văzut câtă. Sau să provoace greve. Dar la noi e greu de organizat şi statul din lucru (d-apăi lucrul!) Există locuri în care administraţia ar spune „Mersi!" să se işte-o grevă: s-ar face economii! Pe urmă, în majoritatea cazurilor, greva loveşte mult mai tare populaţia decât ministerul, Guvernul sau altă autoritate a statului. Pas de fă grevă azi în spitale - alea care n-au fost desfiinţate - cu cei câţiva medici care n-au plecat încă din ţară! Sau în învăţământul re-re-reformat, din care nimeni nu mai înţelege nimic. Păi nu te iau cu pietre pacienţii, respectiv părinţii?
În fine,