Cînd eram eu mică-mică şi mergeam la grădiniţă, plecam de mînă cu străbunica mea pe Corneliu Botez, apoi făceam la stînga pe Icoanei, treceam pe „la pantofi“, la colţul cu Donici (unde cred că era deja o băcănie), traversam în diagonală strada ca să mergem pe Viitorului, înaintînd printre rădăcinile teilor care făceau din trotuar o potecă de munte şi continuam către biserica Silvestru. De atunci, ţin minte mirosul frunzelor ude de toamnă. Mai tîrziu, din drumul cu Miu spre şcoala de pe Tunari, ţin minte castanele de pe Dumbrava Roşie şi iarăşi frunzele foşnind, parcă mai puţin ude.

DE ACELASI AUTOR Cazul mănăstririi şi satului Humor Încotro curge Dîmboviţa Mergeam la Cioboată şi la Făgădău să căutăm făină, la Moldova la cîrciumă, la biserică, la piaţa Gemeni (deşi se numea atunci Galaţi), toate în cartier, la Fondul Plastic cu Marilena (întîi pe Sahia, apoi pe Iorga) şi în Lipscănie cu mama, pentru tîrguieli mai serioase; acolo citeam firmele prăvăliilor. Cînd mergeam la mama tatei, pe Antim, mă simţeam în alt oraş. Mai ţin minte expediţiile la Cernica sau la Mărcuţa, un drum la biserica Bucur şi imaginea taluzului înverzit, pe-atunci, al Dîmboviţei, şi unele detalii: Omul de Fier de pe Episcopul Radu, statuile de la intrarea casei de pe Aurel Vlaicu, Pisica de pe strada Caragiale, casa roşie de pe Corbeni şi casa mică de pe Praporgescu (a cărei faţadă se schimba foarte des, în rău, după noile aspiraţii ale gospodarului). Pe atunci, stăteam într-o casă plină-ochi de oameni şi lucruri; în curtea noastră aveam căţei, pisici şi vecini – printre care un erou din război care stătea pe scăunel, sub vişin, arătîndu-ne piciorul în care intrase un glonţ – găini, lalele, zmeură, un piersic, un nuc, nenumăraţi corcoduşi, coacăze şi un heleşteu (care a fost astupat de vecinul Boboşca, pentru a construi o frumoasă platformă de gunoi). Tot în curte a încăput, mai tîrziu