Pentru ursul cultural care sînt, unul dintre efectele cele mai binefăcătoare ale hibernării este mersul în delir la teatru. An de an mi se întîmplă aceeaşi narcoză scenică. Odată consumate sindrofiile sărbătorilor de iarnă – mirajul Paştelui fiind încă departe – urmează o perioadă de moliciuni obosite, cu vreme incertă, aburită, plină de cearcăne şi lentori dezorientate. În cazul meu, pînă se coace bine primăvara, cea mai bună dezmorţire se petrece prin dopajul cu teatru. Bunăoară acum, în doar două săptămîni am fost la premiera lui Andrei Şerban de la „Bulandra“ cu Ivanov-ul cehovian (ca şi la conferinţa de la TNB a regizorului), la Îngropaţi-mă pe după plintă, dramatizarea romanului lui Pavel Sanaev de către regizorul Yuri Kordonsky, tot la „Bulandra“, apoi la un nou Neil LaBute, Teatrul ACT, în regia lui Cristi Juncu (nu a lui Vlad Massaci!), pentru ca la Naţional să revăd (fusesem la „şnururi“) Dineu cu proşti, comedioara de succes a lui Francis Veber, în regia lui Ion Caramitru, şi, în fine, Avalanşa turcului Tuncer Cücenoglu, regizată de un Radu Afrim spectaculos de cuminte, ca să zic aşa, spre încruntarea unora dintre fanii săi.

DE ACELASI AUTOR Dezminţire Pe Mitică l-a ucis miticismul Şir de plecări Caragiale expresionist, cuminte şi coregrafic După cum m-a deprins maică-mea, încă de pe cînd aveam şase-şapte ani şi mă planta nesmintit în fiecare weekend în săli de teatru, pentru mine efectul scenei înseamnă 90% actorul, actorii. Sigur, cu vîrsta, filologul care sînt s-a revoltat adesea, clamînd dreptul la întîietate al autorului: nimeni, mă-nţelegi, nu are dreptul să intre cu foarfeca sau cu picioarele în sfîntul Text! Aş, utopie pernicioasă! A urmat epoca de venerare a Regizorului, cel care, în numele accesibilităţii, musai să taie cu drujba, ziceam (şi) eu, din Shakespeare, să-i actualizeze şi să-i recalibreze pe tragicii elini, să-i înmoaie lud